You needed to learn it so I took you through it.

PARTEA 1 – DESPRE CUM AM CREZUT CĂ O SĂ MOR

Nu am realizat cât de mult mi-a lipsit scrisul, până nu m-am aşezat la birou şi am început să aştern aceste rânduri. Aveam nevoie să mă eliberez, iar eliberarea prin scris a fost pentru mine o metodă foarte eficientă, mai ales la începuturile acestui blog, undeva prin anul 2010, când nu scriam despre beauty, ci despre trăiri, sentimente, emoţii, perspective.

Articolul ăsta a stat mult timp scris pe nişte ciorne, pentru că nu ştiam dacă voi vrea să îl public vreodată. Nici măcar nu ştiam dacă voi vrea să îmi mai amintesc prin ce am trecut. La început, totul părea gri şi sufocant, iar rememorarea întâmplărilor provoca o mare durere, pe care îmi doream cu ardoare să nu o mai simt, să o îngrop undeva adânc în mine, de unde să nu mai vadă lumina zilei nicicând. Apoi, descoperind drumul cunoaşterii şi al acceptării, am înţeles că pot să fac asta. Pot să scriu şi să nu mai sufăr, pentru că acum văd altfel lucrurile. Acum văd acel happy ending, doar că nu ştiu când voi ajunge la el. Însă nu mă grăbesc, am tot timpul din lume.

CUM A ÎNCEPUT TOTUL

Vreau să povestesc asta pentru că simt că voi putea ajuta. Nu contează câte persoane, dacă mesajul meu va ajunge măcar la o persoană care trece sau a trecut prin aceeaşi afecţiune ca şi mine, eu voi ştii că am făcut lucrul cel bun scriind despre experienţa mea. Pentru că atunci când am început să răscolesc internetul despre asta, foarte puţine informaţii folositoare au ieşit la iveală.

S-au făcut 3 luni de când viaţa mea s-a schimbat. Nimic nu mai e cum a fost înainte. Eu nu mai sunt cum eram. Eu nu mai fac ce făceam înainte. Eu nu mai cred la fel. Şi asta pentru că am trecut printr-o traumă care m-a marcat. În dimineaţa zilei de 10 ianuarie 2019, am înţeles că nu sunt invincibilă şi nici atât de puternică precum mă credeam. În dimineaţa zilei de 10 ianuarie am trecut printr-un episod de vertij. Cel mai urât vertij. Spun asta pentru a fost însoţit de toate fenomenele neurovegetative pe care le poate prezenta: greaţă, vărsături, transpiraţii, tremurat, paloare, ameţeli.

În jurul orei 3 dimineaţa, miercuri spre joi, mă trezesc ca şi cum ceva teribil se va întâmpla, inima îmi bătea cu putere, iar globii oculari mi se mişcau haotic dinspre dreapta spre stânga. Primele mele cuvinte au fost nu pot să-mi ţin ochii, pentru că îmi pusesem mâinile pe ei şi simţeam cum se zbăteau incontrolabil. Abia mai târziu aveam să înţeleg că acea mişcare se numeşte nistagmus şi că este de fapt o mișcare concomitentă involuntară a globilor oculari, formată dintr-o secusă lentă care deviază privirea, și una rapidă de întoarcere. Sensul nistagmusului este dat de secusa rapidă și poate fi orizontal, vertical, rotator și combinat.

Cumva, cu greu, am reuşit să mă dezmeticesc într-atât încât să-mi dau seama că trebuie să ajung la baie şi atunci am încercat să mă ridic din pat. În acel moment picioarele nu au răspuns comenzilor şi nu m-au putut susţine, aşa că am ajuns imediat în genunchi pe podea. Marius m-a ajutat şi m-a dus pe braţe până la vasul de wc. Vertijul a dispărut rapid, în câteva minute, în urma sa rămânând toate fenomenele neurovegetative enunţate mai sus: greaţă, vomă, tremurat, transpiraţii, ameţeli. Toată nebunia asta a durat vreo 3 ore, aproape de 4 chiar. La ivirea zorilor dimineţii, am chemat ambulanţa acasă.

Medicul de pe ambulanţă m-a consultat şi mi-a pus rapid diagnosticul de enterocolită. Mi-a prescris în jur de 10 medicamente, printre care şi antibiotic, săruri pentru hidratare (am vomat de vreo 8 ori în acea dimineaţă), vitamine, ulei de peşte, dar şi antiinflamatoare. Menţionez că la momentul respectiv nu ştiam că trecusem printr-un episod de vertij, nu ştiam că funcţia echilibrului mi-a fost afectată, nu ştiam nimic. Credeam că am enterocolită, aşa cum îmi spusese medicul. Familia mea credea că sunt însărcinată – pentru că vomasem şi aveam greţuri.

Ziua de 10 ianuarie a fost o nebunie. Am început să iau medicamentele prescrise şi speram că repaosul la pat şi somnul mă vor ajuta să mă refac rapid şi a doua zi să fiu în stare să stau în picioare. Marius a observat că nu puteam să-mi ţin ochii deschişi prea mult şi că aveam o sensibilitate foarte puternică la lumină. De asemenea, dacă îi ţineam deschişi, puteam privi doar înspre stânga jos. Orice mişcare a globilor oculari îmi provocă greaţă şi ameţeală. Uitatul în sus a fost complet exclus. Doar dacă încercam să ridic privirea, ochii se zbăteau iar incontrolabil şi lăcrimau (nistagmus).

Nu am putut mânca nimic până seara pe la ora 5, când am luat câteva guri de supă caldă, care s-au întors înapoi cu repeziciune şi am abandonat ideea de a mai mânca ceva. Mersul la baie pentru nevoile fiziologice se realiza numai cu cineva care mă putea căra, pentru că practic nu puteam sta în picioare, capul se învârtea, ochii curgeau şi se zbăteau, picioarele tremurau. Am reuşit să dorm câteva ore peste noapte. Credeam că “mâine” voi fi recuperată.

A doua zi, vineri, am ajuns la spital, la camera de gardă la Sanador. Văzând că nu pot să-mi ţin echilibrul, medicii de la camera de gardă au spus că e posibil ca problema să vină de la urechea internă. Cealaltă ipoteză a fost accident vascular cerebral. Şi m-au trimis de urgenţă să fac RMN. În camera de gardă mi s-a recoltat sânge pentru analize (care au ieşit curate), şi mi-au pus 2 perfuzii mari pentru hidratare. Eram atât de deshidratată încât a fost nevoie să mă înţepe în 3 locuri diferite pentru a-mi găsi o venă din care să recolteze.

You needed to learn it so I took you through it.

După aproape 6 ore în camera de gardă, am fost consultată şi de un neurolog. Primul neurolog din cei 10 care urmau să mă vadă în săptămânile următoare. La examenul clinic s-a constatat nistagmus-ul şi latero-devierea spre stânga. Mi-a explicat că mişcarea globilor oculari de la dreapta spre stânga ar putea indica o afecţiune la urechea dreaptă. Mi-a prescris să iau Betaserc şi Milgamma N timp de 10 zile. Şi apoi mi-a făcut foaia de trimitere către RMN. Din păcate nu am putut face RMN-ul atunci, pe loc, pentru era foarte aglomerat, programările nu s-au respectat şi nici urgenţele nu aveau o mare întâietate, aşa că am semnat pe proprie răspundere că plec din spital şi că revin duminică seară la ora 22:30 (primul loc disponibil) pentru RMN. Am ales să dorm acasă, în patul meu, pentru că stătusem deja în jur de 8 ore în camera de gardă şi starea mea nu se îmbunătăţise, dar şi pentru că la RMN mi-ar fi venit rândul undeva pe la 6 dimineaţa (dacă aveam noroc).

Am uitat să menţionez că drumul de acasă până la spital a durat aproape o oră jumate, pentru că eram nevoiţi să ne oprim foarte des pe marginea drumului, întrucât orice mişcare a capului îmi provoca greaţă şi stări de vomă. Am mers cu punga în braţe, pregătită să vărs în orice moment. Practic deplasarea a fost extrem de grea, orice clătinare a capului îmi dădea ameţeli foarte mari, nu puteam ţine ochii deschişi, lumina zilelor de ianuarie (destul de crepusculară) mă afecta foarte tare.

Sâmbăta şi duminica mi-am petrecut-o în pat, în aşteptarea RMN-ului. Eram atât de speriată de procedura în sine, încât nici nu mă mai gândeam la simptomele mele. Sunt şi claustrofobă, şi numai gândul că urma să intru în acel tunel, unde zgomotul este surzitor, mă făcea să plâng. Nu am putut să dorm mai deloc sâmbătă noapte. Duminică la ora 22:00 eram la Sanador, aşteptam să intru la RMN. Mă rugasem neîncetat să nu mă ţină prea mult înăuntru şi să nu-mi pună masca aceea pe faţă, cu care credeam că mă voi sufoca şi mai tare. A durat 45 minute (destul de multicel) şi mi-au pus şi masca pe faţă. Am îndurat ca un copil căruia îi spui că după ce face lucrul ăla, îi dai ceva bun. Şi am stat complet nemişcată, mi-a fost frică şi să-mi înghit saliva de teamă că mă voi mişca şi mă vor pune să iau de la capăt toată procedura.

Din fericire, n-a fost nevoie. Scanările au ieşit bine din prima şi i-am rugat să ne dea şi nouă o copie (pe CD), pentru că interpretarea rezultatelor urma să o primim în 14 zile!!! Vă mai amintiţi că am zis mai sus că eram suspectă de accident vascular cerebral, nu? Ei bine, cum ar trebui să aştepte cineva 14 zile să afle dacă a suferit aşa ceva sau nu? Cum? Şi nu, nu există nicio taxă minune pentru a grăbi obţinerea rezultatului, credeţi-mă că am încercat. Am luat CD-ul şi am plecat acasă, obosită şi îngrijorată de ce ar putea să iasă pe rezultat.

PARTEA 2 – BATEM LA UŞILE SPITALELOR – NE AJUTĂ CINEVA CU UN DIAGNOSTIC?

Luni pe 14 ianuarie, la 7 dimineaţa, eram pe holurile spitalului Bagdasar-Arseni, să intru în vizită la un doctor neurochirurg, care să se uite pe CD-ul de la RMN şi să-mi spună ce vede. Aşteptarea celor 14 zile până la primirea interpretării era complet exclusă, nu puteam să dorm sau să mănânc cu gândul că aş fi făcut vreun AVC. Neurochirurgul s-a uitat pe CD, mi-a zis că nu vede nimic îngrijorător, în afară de o polisinuzita cronică, pentru ca mai apoi la consultul clinic să-mi spună că e posibil să fie chiar o meningită, aşa că mi-a scris repejor o trimitere către Spitalul de Boli Infecţioase – Matei Balş. Ies din cabinet cu gândul că dacă e meningită, mă internează şi cu antibioticul potrivit, în maxim 2 săptămâni sunt vindecată.

Aşa că ne urcăm în maşină şi pornim spre Balş. Trebuie să vă mai spun că toate plimbările astea pe la spitale se desfăşurau chiar în momentul de plină gripă – peste tot oameni care tuşeau, cu sau fără măşti la gură, acuzând diverse simptome – unii vorbeau chiar şi de stafilococul auriu. Am purtat măşti în timp ce stăteam pe la camerele de gardă, de frică să nu iau şi alţi viruşi, care şi-ar fi făcut de cap imediat în corpul meu lipsit de imunitate în acele momente.

Ajunşi la Balş, mă consultă o doamnă doctor care deliberează imediat asupra faptului că nu e meningită şi decide să îmi recolteze sânge pentru a confirma asta prin analize. Cât timp aveam de aşteptat după rezultatul analizelor, îmi propune să merg peste drum, la vecinii lor de la Spitalul Colentina, la pavilionul de Neurologie, să mă vadă un neurolog. Normal că mergem, era deja al treilea spital pe care urma să îl vizităm astăzi. Odată ajunşi la Colentina, mă aşez frumuşel pe un alt scaun din sala de aşteptare, cu o coadă mare de oameni în faţa mea care aşteptau şi ei să fie consultaţi.

Nu ştiu dacă aţi călcat vreodată pe la secţiile de Neurologie sau la camerele lor de gardă. Nici nu vă doresc. Ce vedeţi aici este de departe unul dintre cele mai dureroare lucruri: oameni care ţipă, plâng, se vaită, nu-şi pot controla diverse membre, nu pot sta locului. Venise la un moment dat o tipă care plângea de durere şi zicea întruna că ea simte că i s-a spart un vas de sânge la cap, cerând să fie operată de urgenţă. S-a dovedit că da, chiar suferea de un anevrism şi a fost internată spre a fi operată de urgenţă.

După aproape 4 ore, ajung în faţa echipei de medici şi asistenţi din camera de gardă, unde le-am arătat filmul de la RMN şi le-am înmânat CD-ul. O tânără doctor, în jur de vreo 35 ani (iniţial am crezut că e rezidentă, până să îi văd parafa pe raportul medical unde era trecută medic specialist neurolog), a fost prima care a ridicat o altă posibilă ipoteză: un vas de sânge care apasă pe un nerv – şi care ar putea da aceste simptome: greaţă, vărsături, pierderea echilibrului. Mi-a zis şi ea să continui tratamentul primit de la primul neurolog care m-a consultat la Sanador şi nu a uitat să mă atenţioneze că “dacă mergi la un spital privat şi primeşti tratament de acolo, de ce vii acum la unul de stat să ceri altă părere? Mergi în continuare la ei şi tratează-te acolo, nu veni la noi!”

Ne întoarcem, descurajaţi, descumpăniţi, la Balş, unde ies analizele în regulă, nu aveam meningită. De aici plecăm din nou la Sanador, în jurul orei 18, pentru că aveam programat un alt consult neurologic – voiam să mă asigure cineva avizat, care ştie să citească un film de la RMN, că nu am făcut niciun AVC, că nu e nimic grav. Voiam să-mi spună cineva odată ce am! Nu să o ia pe ghicite. Descurajarea a devenit şi mai mare atunci când doctorul neurolog de la Sanador a refuzat chiar să se uite pe CD/film, pentru că a văzut în sistem că interpretarea urmează să vină de la dr. Virgil Ionescu, un fel de Dr. House de România, foarte renumit pe imagistică, peste care a zis că “nu se bagă”. Mi-a prescris însă Xanax, pentru că a zis că sunt foarte neliniştită, i-am spus că am probleme cu somnul (ce om nu ar avea dacă ar fi suspect de AVC?!) şi soluţia potrivită la momentul ăla (pentru el) era să iau Xanax. Ca să dorm şi să uit. Am şi acum reţeta verde acasă – nu am luat niciodată şi sper să nu fie nevoie vreodată, cu adevărat, să iau.

Am ajuns acasă târziu, în jur de ora 21:00. Eram sleită de puteri, fusesem la 4 spitale într-o singură zi, atât de stat, cât şi private, şi tot nu ştiam sigur ce am şi dacă tratamentul pe care îl iau e cel bun. Nu e ca şi cum Betaserc-ul era o pastilă uşor de digerat – în primele 2-3 săptămâni de tratament mi-a dat stări foarte nasoale – greaţă, transpiraţii, ameţeli, nelinişte. După ce o luam, treceau cam 4 ore până mă linişteam şi puteam să dorm, de aceea mi-a fost recomandat să nu o iau niciodată mai târziu de ora 18:00.

CE A URMAT DUPĂ

După a început un lung periplu pe la doctori, atât neurologi, cât şi ORL-isti, de la care plecăm cu fel de fel de diagnostice. Ba că e de la urechea internă (sindrom vestibular periferic), ba că e sindrom vestibular central – şi asta se tratează cu neurologul, nu cu ORL-istul (de ce vii la mine?!). Ba chiar le-am avut pe amândouă şi niciuna în acelaşi timp. Am făcut chiar şi un test Doppler. După vreo 3 zile, cu multe insistenţe la Sanador şi cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit să primim rezultatul RMN-ului. Dacă aţi făcut vreodată RMN sau aţi citit o astfel de interpretare, atunci ştiţi că nu îţi scrie negru pe alb “da mă, ai făcut AVC” sau “ai o tumoră care apasă pe nervul VIII care şi din cauza asta nu poţi să îţi ţii echilibrul” – un alt posibil diagnostic primit de la dr. de la Colentina. Nu. Doar dacă ai cunoştinţe de medicină sau dacă te apuci să cauţi pe net fiecare denumire în parte poţi înţelege ce scrie în această interpretare.

Aşadar am început, din nou, să mergem atât la ORL, cât şi la Neurologie, de data asta cu mai mult curaj, pentru că aveam hârtia în mână şi oamenii ăştia nu degeaba au făcut o facultate – trebuie să ştie să ne interpreteze şi nouă rezultatul ăsta. Am avut ocazia să o cunosc pe dna Onu Livia, un medic ORL-ist extraordinar de bun, care şi-a dat interesul să descâlcească stările şi simptomele mele şi să poată pune un diagnostic cât mai veridic. De la ea am plecat cu disfuncţie vestibulară stânga şi a eliminat VPPB – vertijul paroxistic poziţional benign, deoarece a efectuat manevra Epley şi a constatat că problema mea nu are legătură cu deplasarea otolitilor. Şi a fost cel mai aproape de adevăr diagnostic pe care l-am primit. Vă las link-uri pentru fiecare, în cazul în care doriţi să aflaţi ce înseamnă denumirile, ca să nu transform această postare în una şi mai kilometrică decât este deja, cu menţiunea că cine a trecut prin aşa ceva ştie deja ce înseamnă otoliti sau VPPB, sau sindrom vestibular (simt că am învăţat şi medicină de când umblu pe la atâţia medici).

Dna Onu mi-a zis că va dura în jur de 5 săptămâni până vor trece stările de ameţeală şi până voi reuşi să mă întorc la viaţa mea obişnuită (mersul la muncă!). Cred şi până în ziua de azi că a fost indulgentă cu mine, că nu a vrut să mă sperie, pentru că n-a durat doar 5 săptămâni. Poate i-a fost milă să-mi spună adevărul văzând cât de speriată eram. Da, fiecare pacient e diferit şi ce aveam eu nu era disfuncţie vestibulară stânga. Poate dacă aveam asta mă recuperam în 5 săptămâni, ca alte persoane. Aveam să aflu asta după 3 săptămâni.

PARTEA 3 – CUM A ESCALADAT SITUAŢIA. DESPRE AFECTAREA PE PLAN EMOŢIONAL

La începutul lunii februarie, după aproape 3 săptămâni de la declanşarea incidentului care mi-a schimbat viaţa, starea mea nu se îmbunătăţise. Ba chiar a evoluat, cu alte “complicaţii”: insomnii, atacuri de panică, anxietate, frica de a fi singură în casă, frica de a dormi în aceeaşi cameră în care s-a întâmplat episodul declanşator, coşmaruri cu evenimentul nefericit, începusem să slăbesc pentru că nu prea puteam mânca, Betasercul îmi dădea bătăi mari de cap, corpul meu nu agrea această pastilă prea mult. Adunaţi toate astea şi cu faptul că nu mai mergeam la birou, stăteam toată ziua întinsă în pat sau canapea, plângeam aproape în fiecare zi – neştiind dacă ce iau e tratamentul corect, dacă e corect – de ce nu văd progrese? Ce să mai, o frumuseţe de depresie se aşternea în faţa ochilor.

Nu te pregăteşte nimeni pentru primul atac de panică. Mai mult decât atât, nici nu ştii că e atac de panică. Crezi că e atac de cord. Sau infarct. Sau AVC. Toate denumirile urâte care îţi vin în minte. Şi asta pentru că îţi bate inima nebuneşte, ai palpitaţii, transpiraţii, simţi că te sufoci şi o stare de frică îngrozitoare te cuprinde până în măduva oaselor. Frica de moarte. A fost nevoie de vreo 4-5 atacuri de panică într-o săptămână ca să înţeleg ce mi se întâmplă. Şi apoi, odată descifrate, au început să tot vină. Şi nu se mai opreau.

Tot atunci am ajuns la un neurochirurg care mi-a întărit şi mai tare ideea că e o problemă la nivelul urechii interne şi care mi-a recomandat Clinica Urechii din Bucureşti. Am plecat de la el şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să sun pentru a mă programa la clinică. Norocul meu a fost că am găsit o fereastră chiar în aceeaşi zi. Ajunsă acolo, am întâlnit ce-al de-al doilea medic extraordinar care m-a ajutat enorm în acest proces de recuperare – dna Mădălina Ilie, o persoană foarte empatică şi calmă, care mi-a zis că trebuie să îmi facă mai multe teste până să poată să-mi pună un diagnostic. Teste care unele dintre ele urmau să mă deranjeze destul de mult, pentru că eu nu toleram mişcările capului şi ajunsesem să fiu un robot – nu puteam întoarce doar capul – mă întorceam cu tot cu corp.

Tipuri de probe vestibulare/teste efectuate (pentru precizie, am să iau informaţiile direct de pe net:

Videonistagmografia
Dintre investigaţiile vestibulare (în prezent foarte numeroase, deoarece actual există teste adresate fiecărei componente anatomice a urechii interne), cea mai importantă pentru diferenţierea vertijului periferic de cel central este videonistagmografia. Se realizează cu ajutorul unor ochelari speciali cu cameră video, care pun în evidenţă aşa-numitul nistagmus – o mişcare involuntară a ochilor care apare în anumite poziţii de testare. În funcţie de tipul nistagmusului se poate face diferenţa între un sindrom vertiginos de tip periferic şi unul de tip central.

Video head impulse test
Această investigaţie importantă explorează individual funcţia celor şase canale semicirculare, cea mai frecvent afectată componentă a sistemului vestibular periferic. Dacă în trecut se efectua un test clinic, subiectiv şi limitat ca posibilităţi de detectare a unei anomalii, în prezent testul se realizează cu ajutorul unor ochelari de videonistagmografie foarte uşori, dotaţi cu o cameră video ultraperformanta, de mare viteză, capabilă să surprindă cele mai mici detalii legate de mişcările ochilor în timpul testării.

Investigaţii suplimentare: Dacă pacientul prezintă şi simptome auditive (scădere de auz, presiune în urechi, tinitus) trebuie efectuat şi bilanţul audiologic (imitanta acustică, otoemisiuni acustice, audiometrie tonală etc).

Am stat la Clinica Urechii în jur de vreo 4 ore, făcând toate testele de mai sus, până ce la final am primit ultimul diagnostic valabil şi astăzi – hipovalenţă vestibulară bilaterală acută. Ce înseamnă asta? În primul rând, da, e o afecţiune a urechii interne, în cazul meu la ambele urechi (cuvântul bilaterală de aici vine), caracterizată prin afectarea unuia sau a mai multor canale interne răspunzătoare de starea de echilibru şi de mişcările faţă-spate, stânga-dreapta, rotator. Un vas de sânge, mic cât o gămălie de ac, vascularizează această zonă. Activitatea lui a fost întreruptă de către un spasm vascular (vasoconstricţie). Nu se ştie exact, din punct de vedere medical, ce a dus la această vasoconstricţie. Ca şi posibile cauze ar fi statul în frig sau în curent ori vechi afecţiuni ale urechii – rămase netratate.

Cu alte cuvinte, urechile mele transmiteau mesajul către creier în moduri diferit, decalat. Cea mai puţin bolnavă – dreapta – comunica mai rapid creierului ce doream să fac (să mă întorc stânga, dreapta sau să mă mişc faţă -spate), dar cea stângă, mai afectată, răspundea comenzilor într-un ritm mai încet, ceea ce inducea creierului o stare de confuzie. Atunci când acesta nu ştia ce comandă să aleagă din cele 2 primite de la urechi, intervenea ameţeala pe care eu o resimţeam deja de aproape o lună la orice mişcare a capului.

La momentul efectuării primelor teste la clinică, unul din canalele interne ale urechii mele stângi funcţiona doar la capacitate de 37%. Şi pe lângă faptul că aveam acest sindrom vestibular periferic, dna Ilie a mai sesizat şi alte complicaţii de ordin neurologic (sindrom vestibular central). Aveam aşadar o combinaţie urâtă şi destul de gravă. De fapt, astea au fost şi primele cuvinte pe care mi le-a zis: “e destul de grav ce ai, speram să poţi recupera cât mai mult din canalul afectat”. Tot ce puteam eu auzi atunci era: “de ce nu mi-a zis nimeni asta până acum? De ce nu mi-a făcut nimeni toate testele astea foarte precise care pot arăta exact dacă ai ceva la nivelul urechii interne?” De ce a trecut aproape o lună fără să ştiu ce am concret?”

Faptul că în sfârşit am aflat problema condiţiei mele ar fi trebuit să vină că o eliberare, însă eu am simţit o imensă apăsare. Cuvintele “destul de grav” îmi răsunau zilnic în ureche. Fiind în starea aia de aproape o lună, am întrebat-o cât mai durează recuperarea. Mi-a zis şi ea: între 3 şi 5 săptămâni. Alt termen care nu avea să se materializeze. Mi-a zis să continui tratamentul cu Betaserc şi Milgamma N, dar mi-a introdus şi Sermion, un vasodilatator ce ameliorează funcţia cerebrală şi acţionează ca antioxidant al celulelor creierului. Şi mi-a zis că trebuie să începem reeducarea vestibulară.

REEDUCAREA VESTIBULARĂ

Pe lângă faptul că trebuia să iau în continuare, pentru minimum 3-5 săptămâni, acele pastile care îmi făceau rău, trebuie să mai fac şi exerciţii de recuperare. Lumea mea devenea din ce în ce mai neagră. De ce nu exista acea pastilă minune, care să mă scape de toate problemele, de toate ameţelile? Afectarea pe plan psiholog a fost majoră. Şi asta pentru că eu nu am fost niciodată atât de mult timp bolnavă. Şi nici să stau în medical cu lunile. Şi dacă aveam vreo durere (cel mai frecvent – durere de cap), luam imediat o pastilă şi ştiam că o să-mi treacă. Dar uite că acum pastilele nu făceau toată treaba. Pastilele nu erau de ajuns. Când a trebuit să fac eu în locul lor, a devenit complicat.

Mi-a luat cam o săptămână să înţeleg că reeducarea vestibulară va fi benefică. Şi asta pentru că la început şedinţele de terapie erau foarte grele şi îmi dădeau puternice stări de ameţeală şi disconfort pe parcursul întregii zile. Mergeam dimineaţa la Clinica Urechii, unde împreună cu dna terapeut Amalia, făceam câte o şedinţă de reeducare. Practic mă urcam pe o platformă care arăta ca un cântar electronic mai mare (posturograful Synapsis), şi cu ajutorul corpului şi a mişcărilor trebuia să fac diverse joculeţe proiectate în faţa mea pe un perete. Am avut de făcut 10 astfel de şedinţe (una durează între 30 şi 50 minute), şi apoi urma să mă prezint iar la dna Ilie, care să decidă dacă mai am nevoie sau nu de alte şedinţe suplimentare.

Această reeducare urma să mă ajute cu problema vertijului și a echilibrului. Principiul se adresează celor trei mari sisteme răspunzătoare echilibrului: proprioceptiv, vizual, vestibular. Obiectivul principal este de a recupera posibilităţile statice și dinamice echilibrării, până a se reda autonomia cvasinormală, tratând vertijul în cauză și efectele sale. Reeducarea este practic un proces de învăţare, compensare şi /sau substituţie senzorială, ce are la bază utilizarea resurselor multisenzoriale- vederea, propriocepţia, sau cealaltă ureche- în cazul unor afecţiuni periferice – o ureche internă afectată, precum şi compensare central-corticalaă şi cerebeloasă. Mai multe puteţi citi AICI.

CUM A EVOLUAT STAREA MEA DUPĂ CELE 10 ŞEDINŢE DE TERAPIE

Pe la jumătatea lunii februarie am terminat cele 10 şedinţe de reeducare vestibulară. Mi-a fost greu să le fac pe primele 3-4, pentru că aşa cum ziceam şi mai sus, îmi dădeau stări foarte urâte, însă pe măsură ce avansăm, mă simţeam mai bine. Era pentru prima dată după 6 săptămâni când simţeam că ceva funcţionează. Că sunt pe un făgaş care mă va vindeca. Că am găsit soluţia problemei.

Asta credeam azi. Mâine credeam altceva. Devenisem atât de schimbătoare că nici eu nu mai ştiam ce să cred. Erau zile în care mă simţeam foarte nefericită şi îngrijorată. Nopţi în care nu dormeam sau mai rău, mă trezeam la ora 3 fix. Ora la care a apărut pentru prima dată vertijul. Apoi mă trezeam constant la 5 dimineaţa şi nu mai reuşeam să adorm din cauza hiperactivităţii mentale – gânduri peste gânduri ce mă sufocau efectiv. Când Marius nu a mai putut sta acasă cu mine (nu puteam lipsi amândoi de la birou cu lunile), au venit ba mama, ba sora mea să aibă grijă de mine. Mi-am creat aşadar acele persoane de siguranţă (Marius, mama, sora), iar dacă ele lipseau, nu puteam sta singură în casă. Mă panicam şi refuzam să rămân singură.

Nici statul acasă în pat timp de aproape 2 luni să nu credeţi că e ceva de vis. În primul rând îţi pierzi orice condiţie fizică, orice tonus. Încep să te doară toate alea: picioarele, umerii, SPATELE (de la cât stai întins în pat), braţele, oboseşti şi dacă faci 10 paşi. Reamintesc că orice mişcare a capului îmi dădea o stare de ameţeală, de aceea dna Madalina Ilie mi-a interzis orice activitate fizică majoră (alergat, mers la sală – de parcă aş fi şi putut să fac vreuna din astea) şi mi-a recomandat să mă mişc atât cât îmi permite corpul. Atunci am căpătat porecla de Roboţel cu care încă mă mai “alintă” Marius şi acum.

Revenind la starea de după cele 10 şedinţe, da, am văzut o îmbunătăţire, însă ameţelile erau tot acolo. La sfârşitul şedinţelor, dna Ilie mi-a făcut iar un test Video Head Impulse la care a reieşit faptul că de la procentul de 37% funcţionalitate, ajunsesem la 84%. În doar 2 săptămâni. Mi s-a spus atunci că e un progres extraordinar şi că am recuperat foarte rapid. Însă pentru mine nu a fost de ajuns. Aproape că mă rugam să îmi spună că mai am nevoie de alte şedinţe de reeducare, ca să pot explica de ce încă mai am ameţeli. Ceva nu se pupa în toată povestea asta. Testele ieşeau bine, dar eu nu eram bine. Atunci dna Ilie mi-a recomandat să încep să merg la un psiholog. I-am spus că în continuare mi-e frică să stau singură în casă, că dimineaţa când mă trezesc şi sunt singură, mă apucă panica. S-a pus pentru prima dată problema unui blocaj emoţional.

You needed to learn it so I took you through it.

PARTEA 4 – ŞI AŞA AM AJUNS LA PSIHOLOG

Şi nu, nu mai este de mult o ruşine să mergi la psiholog. Ba este chiar o necesitate în zilele noastre. Zile în care stresul cotidian te afectează fără ca măcar să realizezi. Prima dată când am păşit în cabinetului psihologului, m-a întrebat dacă am suferit vreun accident sau vreo operaţie. Pentru că nu mişcam capul şi nici gâtul aproape deloc. Începusem să prind frică şi de mişcarea asta pentru că ştiam eu că îmi va da o stare de ameţeală. Şi de asta fugeam de ea. Îmi setasem eu în subconştient că voi ameţi şi aşa era. Eu îi dădeam comandă creierului meu ce să facă şi el executa negreşit. La fel se întâmpla şi cu atacurile de panică când venea noaptea. Ştiam că o să-mi fie rău (în subconştient), iar creierul activa acea frică a mea. Şi aşa ajungea să-mi fie rău, aproape seară de seară. Eu singură dădeam comanda, însă nu-mi dădeam seama.

PESIMISMUL LA ROMÂNI

Suntem educaţi, încă de mici, să punem răul în faţă. Să fim precauţi, cu băgare de seamă întotdeauna, să nu cumva să ne trezim că ne facem iluzii şi apoi suntem dezamăgiţi. Răul e un rău necesar. Rău cu rău, dar mai rău e fără rău. Şi câte alte expresii de genul nu există! Mă întreb când am ajuns să ne fie atât de frică. Uneori, când adresez întrebarea asta cu voce tare în contexte mai mult sau mai puțin publice aud, invariabil, aceleași replici. “Dar tu nu vezi câte nenorociri se întâmplă? Mor oameni de cancer, e război la doi pași de noi, economia e la pământ, sistemul de învățământ și medical la fel, politicienii noștri fac ture prin pușcărie și dăm 20 de milioane de euro pe un km de autostradă. Ce atâtea motive de optimism și bucurie? Ce șanse au copiii noștri? Cum altfel decât pregătindu-te pentru tot ce e mai rău ai putea avea vreo șansă să răzbești?”

Astea sunt credinţele în care noi am crescut şi în care, mulţi dintre noi din păcate, îşi vor educa şi copiii. Optimismul e atât de rar întâlnit, încât atunci când vezi un om care zâmbeşte zilnic şi se bucură de fiecare lucru mărunt, ai impresia că a câştigat la Loto. Nu accepţi că ar putea fi aşa şi fără să aibă un motiv bine întemeiat. Nu există. Optimismul se învaţă! A fi optimist este o alegere. Transformând treptat modul eronat de a gândi, înlocuind teama şi lipsa curajului cu îndrăzneala şi încrederea, emanăm energii benefice cultivând percepţia constructivă, ştiind că eşecul este doar o lecţie de viaţă care ne arată că drumul ales a fost cel nepotrivit. Nimic mai mult. În acest mod ajungem la plăcuta alegere de a fi optimişti.

You needed to learn it so I took you through it.

Contează mult să rezonezi cu psihologul tău. Altfel mergi degeaba. Şi mai contează foarte mult să accepţi. Eu nu am acceptat situaţia în care am fost pusă. Mă întrebam zilnic de ce eu? “Ce am făcut greşit de merit să trec prin asta?” Nu am putut să îmbrăţişez ideea că sunt bolnavă, nu i-am permis corpului să se simtă aşa. “Pentru că eu nu mă îmbolnăvesc”, îmi repetam întruna. “Am doar 27 ani, cum să stau în medical atâtea săptămâni şi cum să nu pot să-mi ţin echilibrul?” Ce naivă am fost!

Era aproape de finalul lunii februarie când am început să merg la psiholog. Şi încă mai merg şi acum. A fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat în tot acest proces de recuperare. Terapia psihologică m-a învăţat în primul rând cum să trec printr-un atac de panică fără să-mi pierd minţile, fără să mai simt acea frică de moarte iminentă. Am învăţat exerciţii de respiraţie şi de ancorare în momentul prezent, pentru a nu mai permite gândurilor negative să mă afecteze la fel de mult. În luna martie mi-am descărcat vreo 4 aplicaţii de meditaţie pe telefon. De atunci am început să practic mindfulness şi încerc să fac măcar un exerciţiu de meditaţie o dată pe zi.

Tot în luna martie am început să citesc mai mult şi să mă documentez. Mi-am cumpărat vreo 3-4 cărţi despre puterea prezentului, despre legea atracţiei şi despre cum să lucrezi cu subconştientul tău, nu împotriva lui. În luna martie am avut ultimul atac de panică (până în prezent). În luna martie m-am reîntors la birou pentru că simţeam că o iau razna acasă. Chiar dacă activităţile mele erau limitate (la început stăteam doar câteva ore), îmi făcea foarte bine să fiu din nou în mijlocul oamenilor, nu acasă, singură, să-mi plâng de milă. În luna martie mi-am luat inima în dinţi şi am ieşit în oraş, nu ca să merg la psiholog sau la clinică, ci să iau masa în oraş, împreună cu nişte prieteni. Contează foarte mult ca reintegrarea înapoi în societate să se facă cât mai rapid. Nu am realizat cât de mult m-am exilat singură până când n-am făcut un atac de panică văzându-mă într-un restaurant plin ochi de oameni (agorafobia). Tot din luna martie am început să merg foarte des la biserică şi să mă rog, zilnic, pentru sănătatea mea şi a familiei mele.

Nu am mai făcut alte şedinţe de reeducare vestibulară în afară de cele 10 amintite mai sus. Şi am reuşit să renunţ la Betaserc fără ca să experimentez un alt episod de vertij. Dacă veţi căuta pe forumuri informaţii despre acest medicament, veţi vedea că sunt oameni care iau de ani buni şi au ajuns dependenţi de Betaserc. Acest inhibator face mai mult rău decât bine pe termen lung, aşadar dna dr. Madalina Ilie a decis că e momentul să renunţ la această pastilă (la începutul lunii martie când luasem deja timp de 2 luni). Nu vă gândiţi că faptul că am eliminat-o nu a avut niciun efect asupra stării mele. Fără acest adjuvant, comenzile transmise de urechile interne au au fost iar în “dezacord”, şi a durat cam 2-3 săptămâni până ce efectul pastilei a dispărut complet din corpul meu. Uneori am zile în care simt că merg în gropi, că pământul nu e plat şi că am impresia că o să calc greşit. Da, acest dezechilibru încă îl resimt şi în ziua de azi atunci când merg sau când îmi mişc capul mai rapid.

Au fost foarte multe stări noi, pe care le-am experiementat pentru prima dată în această perioadă. Eu, care mă bucuram foarte mult de momentele de solitudine, am ajuns să îmi fie frică să fiu singură în casă. Eu care nu înţelegeam când sora mea îmi spunea că are un atac de panică, să ajung să fac minimum unul pe zi. Avem tendința să luptăm, să opunem rezistență ori de câte ori ni se întâmplă ceva rău sau neașteptat, ceva negativ, mai ales legat de sănătate. “Ah, eu lupt, lupt împotriva bolii, eu trebuie să lupt, ce, e mai tare ea ca mine?” De fapt, secretul nu este să lupți, să te îndârjești, să o gonești din viața ta, ci trebuie să o accepți. Mersul la psiholog mi-a evidenţiat multe credinţe creionate în anii copilăriei sau adolescenţei care mi-au ghidat viaţa de adult. Şi nu neapărat în sensul bun. Dar cel mai important e că am ajuns la cauza problemei: somatizarea.

PARTEA 5 – EMOŢIILE REPRIMATE ŞI INFLUENŢA LOR ÎN DECLANŞAREA BOLILOR FIZICE

Dacă e ceva ce am învăţat citind atât de mult în ultima perioadă este că orice boală este rezultatul, în plan fizic, a unor gânduri, emoţii, credinţe, care ne-au marcat la un moment dat sau de-a lungul anilor. Întotdeauna bolile apar în câmpul energetic al omului cu mulţi ani înainte ca ele să se manifeste în câmpul fizic. Organismul trebuie să blocheze programele distructive ce au pătruns în câmpul omului. Prin gândurile, dorinţele şi obiceiurile noastre inducem sănătate sau boală în corpul fizic. Boala nu trebuie considerată ca o pedeapsă sau o nedreptate. Ea este cel mai drept act din existenţa noastră, pentru că a fost generată de comportamentul nostru mental şi afectiv. Prin gând omul se îmbolnăveşte şi tot prin gând el se vindecă. Orice boală porneşte din minte.

În timp ce emoţiile pozitive ne conferă o stare de spirit bună, ne umplu de energie şi ne ajută să ne destindem, emoţiile negative ne conduc către stări tensionate, dând naştere la o serie de reacţii fizice neplăcute (palpitaţii, transpiraţii, tremurat, greaţă, etc). Deseori le interpretăm drept senzaţii de durere de cap, furnicături în picioare, pumn în stomac, inimă în gât, gheară în piept. În momentul în care emoţiile negative depăşesc numărul emoţiilor pozitive şi se repetă pe o perioadă îndelungată de timp, corpul va resimţi constant reacţiile fizice negative specifice acestor stări.

În aceste cazuri, starea de bine va fi afectată, iar organismul va exprima dezechilibrul dintre corp şi minte, somatizând trăirile şi dezvoltând unele afecţiuni. Iniţial, acestea vor îmbrăca forma unor tensiuni, a unei agitaţii sau oboseli fizice accentuate. Dar dacă sursa nu este înlăturată, aceste dezechilibre vor induce boli organice. Afecţiunile declanşate de starea noastră psihică poartă denumirea de boli psihosomatice şi afectează în egală măsură atât corpul, cât şi mintea.

Somatizările reprezintă de fapt modul prin care corpul nostru trage semnalul de alarmă şi ne transmite mesajul că undeva există un conflict puternic (interior sau exterior). Acesta poate fi reprezentat de situaţii neîncheiate, răni încă deschise, pierderi, sau orice fel de dezechilibre căruia psihicul nu îi mai poate face faţă. Cu toate că, în cele mai multe cazuri, investigaţiile medicale nu au identificat o cauză fiziologică, noi continuăm să ne concentrăm pe simptome şi efecte. Astfel, încercăm să le tratăm, în loc să căutăm cauza psihologică responsabilă pentru declanşarea bolii psihosomatice. Însă tot ce vom reuşi să facem va fi să menţinem stările fizice sau chiar să le agravăm pentru că, în cazul acestor boli, simptomele pot fi ameliorate doar atât timp cât reuşim să restabilim echilibrul emoţional.

You needed to learn it so I took you through it.

Există cinci emoţii principale, foarte dăunătoare pentru organismul nostru, care la un moment dat se pot transforma în boli fizice: frica, neiertarea, furia, nesiguranţa, ruşinea.

Frica – o îngrijorare simțită în legătură cu un pericol real sau imaginar. „Persoanele care simt frică sunt tensionate, lipsite de curaj, deoarece simt vulnerabilitate interioară, sunt focalizate mai degrabă pe așteptările celorlalți decât pe ale lor, simt că nu se pot baza aproape pe nimeni și nimic. Frica neprelucrată se manifestă la nivelul stomacului și al rinichilor, zona lombară, uneori și la nivelul gâtului dacă are legătură cu ceva ce vrem să spunem pentru că este important“, consideră psihologii.

Neiertarea – apare ca o incapacitate de a merge mai departe, de a înțelege că oamenii sunt supuși „greșelii“. Persoanele care nu îi iartă pe cei care le-au făcut rău au în minte faptul că, dacă îi iartă, este ca și cum le-ar accepta și încuraja comportamentul defectuos sau că răul produs nu se mai poate repara. Nu este vorba nici de acceptarea comportamentului, nici de încurajarea lui, ci de liniștea interioară personală, care decurge din eliberarea minții de imaginea “răufăcătorului”, de atenția acordată propriei sănătăți și de direcționarea minții către căutarea de soluții. Uneori da, un rău produs nu se mai poate repara concret pentru că nu putem da timpul înapoi, dar putem învăța să ne bucurăm de viață în continuare făcând lucruri noi. Neiertarea slăbeşte sistemul imunitar şi aduce boala în general în întregul organism și, în mod particular, partea afectată este inima.

Furia – o încărcare emoțională spontană izvorâtă adesea dintr-un sentiment de neputință de a mai schimba ceva sau de a accepta o situație de viață. „Persoana furioasă se simte invadată de ceva sau cineva, se opune la anumite constrângeri venite de la o persoană sau situație, uneori se agață cu disperare de propriile convingeri, gândurile se amestecă, devin confuze. Atunci când descărcarea emoțională este reprimată sau exagerată, furia se manifestă adesea în planul fizic la nivelul ficatului, în special dacă are legătură cu critica celorlalți, deoarece acest organ are rolul de a neutraliza. Se mai poate manifesta la nivelul capului, cefei și picioarelor dacă are legătură cu neacceptarea, la nivelul stomacului dacă are legătură cu neputința, la nivelul spatelui – dacă are legătură cu lipsa de flexibilitate sau poate declanșa chiar infecții în corp“, consideră psihologul Laura Maria Cojocaru.

Nesiguranța – apare atunci când ne lipsesc certitudinile – reale sau imaginare – sau când ne pierdem încrederea în capacitățile noastre. „Persoanele nesigure – cu încredere scăzută în sine – pun totul sub semnul întrebării, rămân în tipare vechi de comportament și gândire, pentru că au fost “testate” de alții, au o capacitate scăzută de discernământ și caută confirmări de la ceilalți pentru fiecare pas pe care-l fac. Nesiguranța se manifestă în planul fizic la nivelul stomacului, genunchilor, gleznelor, coloanei vertebrale, umerilor, gâtului – dacă este legată de credința că ar putea spune “prostii”, adaugă specialista.

Rușinea – declanșată de credința legată că părerea celorlalți este decisivă pentru a fi validat ca om în toate aspectele vieții. „Cei care trăiesc sentimente de rușine simt că ceilalți îi judecă și că nu sunt suficient de buni, puternici, inteligenți, informați, etc. Prin această atitudine ei pun pur și simplu puterea lor interioară în mâinile celorlalți. Rușinea afectează pielea, stomacul, picioarele sau coloana vertebrală”.

Psihoterapeuții consideră că, atunci când boala decide să se manifeste în corpul nostru ca un avertisment pentru a schimba modul de gândire, cel mai sigur și util lucru pe termen lung este să mergem pe firul timpului pentru a schimba percepția și emoția din acel moment care a declanșat boala. Una dintre cele mai eficiente metode de a descărca emoţiile este lucrul cu linia timpului propus de programarea neurolingvistică, procedeu denumit Timeline Therapy.

PARTEA 6 – MEDICINĂ ALTERNATIVĂ AI ÎNCERCAT?

Eram la birou când, nu mai ştiu de la ce subiect s-a pornit discuţia, dar am început să vorbesc cu colegele din birou despre terapii complementare şi medicină alternativă. Dacă sunteţi aici şi citiţi aceste rânduri, vreau să vă mulţumesc, pe această cale, pentru tot sprijinul acordat în această perioadă de recuperare, pentru toate gândurile bune transmise când eram acasă şi pentru toată înţelegerea de care aţi dat dovadă în aceste luni. Am legat prietenii foarte puternice cu voi, şi vă mulţumesc că aţi fost foarte atente şi mi-aţi arătat cât de mult mă iubiţi, lucru pe care poate nu îl conştientizăm înainte.

De la această discuţie s-a născut înăuntrul meu dorinţa, sau mai bine zis, nevoie de cunoaştere. Aşa că am început să mă documentez despre medicina alternativă şi terapiile complementare. Am citit despre terapiile Bowen, Bach, Oxigenoterapie, Yoga, Osteopatie, CranioSacral, Eliberare Somatoemotionala, Biorezonanţă, Scenar, Autovindecare, etc. Am citit şi răscolit internetul în lung şi lat. Şi am decis să încerc şi asta. Am ajuns la Clinica Eliade, unde mi-am făcut prima programare la osteopatie.

Apoi am fost şi la o şedinţă de terapie craniosacrală. Şi la o şedinţă de terapie florală Bach. Şi săptămâna viitoare urmează să merg la biorezonanţă. Şi da, simt că mă ajută într-un fel. Sunt mai calmă, mai liniştită, nu mă mai sperii atât de uşor ca înainte. Am învăţat să controlez stările de panică şi de anxietate. Nu, n-au dispărut de tot, însă sunt mai rare şi mai puţin puternice. Nici ameţelile n-au dispărut de tot, dar acum nu mă mai stresez la fel ca înainte. Înţeleg că e nevoie de TIMP pentru vindecare. Şi cel mai important, e nevoie de RĂBDARE. Asta a fost lecţia mea din toată experienţa asta: să învăţ să am răbdare, să învăţ că nu pot avea controlul asupra tuturor lucrurilor din viaţa mea, să învăţ că nu întotdeauna lucrurile se întâmpla CUM vreau eu şi CÂND vreau eu.

You needed to learn it so I took you through it.

PARTEA 7 – UNDE SUNT ACUM?

Pe drumul cunoaşterii şi al autocunoaşterii. Mă descopăr pe mine, în situaţii de criză, şi la început m-am urât pentru cum eram. Nu i-am permis corpului niciun derapaj, nicio abatere. Şi aici am greşit cel mai tare. Neacceptarea situaţiei a fost cea mai mare piedică pentru mine. Asta m-a tras de multe ori înapoi şi sunt convinsă că dacă ştiam să fac asta mai devreme, acum puteam fi vindecată complet. Însă nu mă mai învinovăţesc, am făcut-o destul. Astăzi, la 3 luni de la momentul de cotitură al vieţii mele, simt că mai am mult de lucru. Sunt conştientă că mai am multe de învăţat şi de descoperit, însă sper să le fac cu şi mai multă răbdare decât până acum.

Ce s-a întâmplat de fapt în viața mea? Ce anume a declanșat acest dezechilibru? A fost nevoie de timp pentru a-mi accesa interiorul sufletesc, pentru a identifica emoțiile, sentimentele și acțiunile care ar fi putut duce la apariția bolii. Orice boală sau afecțiune ne oferă de fapt posibilitatea de a crește gradul de conștientizare. Numai că mi-a luat ceva să înţeleg asta. Terapia psihologică m-a ajutat să merg pe firul emoţiilor şi să înţeleg ce alegeri am făcut în trecut, care mi-au influenţat viitorul.

Am fost mulţi ani în dezacord cu mine. Nu mă mai iubeam, nu îmi mai iubeam corpul în primul rând. Mă acuzam constant că m-am îngrăşat şi, deşi ştiam că pot schimba acest lucru, nu reuşeam să o fac pentru că nu am fost niciodată cu adevărat consecventă. Eu nu mai eram în armonie cu mine. Eu îmi neglijam diverse nevoi pe care le aveam. Universul meu devenise doar muncă şi acasă. Fără pic de viaţă socială. Eram veşnic obosită şi voiam să dorm ca să fiu aptă pentru a doua zi de muncă, nu să ies în oraş cu prietenii. Am pierdut persoane dragi şi nu a ştiut cum să gestionez emoţiile şi stările rezultate în urma acestui fapt. Am ales să îngrop totul şi să nu mai ştiu nimic din ce mi-ar putea face rău. Şi peste un an jumate, a explodat totul înăuntrul meu.

Mi-a luat ceva timp să înţeleg că acceptând toate lucrurile aparent negative care mi s-au întâmplat, am ajuns să realizez că ele sunt de fapt un mare bine, sub o formă sau alta, sau care duc către un mare bine. Chiar dacă la început nu gândeam aşa.

Am renunţat la fumat, chiar din data de 10 ianuarie şi de atunci, mulţumesc lui Dumnezeu, nu am mai simţit nevoia să mă mai reapuc. Am renunţat şi la cafea, chiar dacă nu era neapărat un lucru rău asta. Doar că nu am mai putut tolera mirosul la început. Mă deranja foarte rău. Acum nu mă mai deranjează, dar nici nu mai simt nevoia de a bea cafea. Beau în schimb multe ceaiuri, în special seara, când îmi fac ceai de valeriană, pentru că mă ajută să dorm mai bine, sau cel puţin asta îmi spun eu. Am slăbit în total aproape 8 kg în aceste 3 luni. În continuare unele mişcări îmi sunt limitate, dorm într-o singură poziţie, nu mă pot apleca cu capul în jos şi nu pot merge repede. A fost nevoie să trec prin această experienţă ca să învăţ virtutea răbdării şi mai mult decât atât, să învăţ că lucrurile nu se întâmplă CÂND vreau eu şi CUM vreau eu întotdeauna. Am învăţat să fiu mai empatică cu cei din jurul meu, pentru că abia acum am realizat ce înseamnă să treci printr-un atac de panică. Am aflat pe pielea mea, cum e să umbli prin spitale, pe la zeci de specialişti, dar care să nu te poată ajuta cu un diagnostic concret. Şi mai şi alte sunt lucruri pe care le-am experimentat şi care m-au făcut să mă schimb.

Important e că am ajuns să realizez toate astea. Din negura primelor săptămâni de boală, încep, timid, să văd o scânteie la capătul procesului de recuperare. Nu ştiu când voi reuşi să o ating, dar nici nu mă mai grăbesc. Mi-am dorit mult timp să trosnesc din degete şi să dispară toată suferinţa, aşa cum a şi venit în viaţa mea. Realizez că nu se poate. Gândurile te pot afecta doar dacă tu le permiți să te afecteze. Este esențial să nu îți investești energia luptându-te cu acele gânduri sau acele lucruri care nu îți plac la tine. Tot ale tale sunt, poate ți-au și servit la un moment dat. Nu trebuie să renunți la ele, ci trebuie să renunți la a fi atașat de ele, la a fi controlat de ele. Trebuie să le evaluezi: te duc acolo unde vrei să ajungi, te duc la ceea ce vrei să devii? Reflectează la asta puțin.

MULŢUMIRI

Nu aş fi putut fi astăzi pe acest drum al recuperării fără sprijinul familiei mele şi al apropiaţilor. M-au susţinut, m-au înţeles (cu toate schimbările de dispoziţie şi toanele de om bolnav pe care le-am avut de-a lungul timpului), m-au ascultat când mă plângeam şi m-au ridicat când eram cu moralul la pământ. Mulţumiri prietenilor mei care mă sunau să vadă cum mă mai simt şi care m-au vizitat cât am stat acasă. Mulţumiri colegilor mei care se interesau săptămânal, unii dintre ei chiar zilnic, de starea mea de sănătate. Mulţumiri doamnei dr. Onu, doamnei dr. Ilie şi psihoterapeutei mele de la Clinica Oana Nicolau. Când treci prin asemenea încercări în viaţă, este foarte important să ai pe cineva alături. Iar eu sunt o norocoasă, că i-am avut pe ei, toţi. Sunt oameni care suferă zilnic în spitale, fără să fie vizitaţi de cei dragi, sau care nu mai au pe nimeni pe lumea asta şi îndură toată suferinţa singuri. Ei sunt adevăraţii eroi. Vă mulţumesc!

Sper ca mesajul meu să ajungă la cei ce au nevoie, cei ce caută pe net despre afecţiuni asemănătoare, cei ce sunt disperaţi să găsească răspunsuri pentru stările prin care trec, cei ce se luptă cu sistemul de sănătate din România, cei ce cred că nu mai există speranţă. Cei obosiţi şi mâhniţi, cei singuri şi neajutoraţi. Nu sunteţi singuri, Dumnezeu veghează asupra tuturor! Cu toţii suntem copiii Domnului. Rugaţi-vă neîncetat!

You needed to learn it so I took you through it.

Notă: Nu luaţi medicamentele menţionate de mine în acest articol, chiar dacă prezentaţi aceleaşi simptome ca şi mine. Consultaţi medici specialişti. Doar ei sunt în măsură să prescrie aceste medicamente. Unele dintre ele pot provoca dependenţă, aşa cum am menţionat mai sus.

“Dacă îţi doreşti o viaţă fericită, va trebui să emiţi în permanenţă gânduri fericite. Mai devreme sau mai târziu, toate cuvintele pe care le rostim sau pe care le gândim ajung să ne influenţeze viaţa.” (Louise Hay)

3 thoughts on “You needed to learn it so I took you through it.

  1. O, Doamne, Gia, prin ce ai trecut! Imi doresc sa fi stiut totul si sa pot fi alaturi de tine … Stiu ca te vei vindeca complet si iti doresc tot binele din lume! Te imbratisez
    P.S. Stii unde ma gasesti daca ai nevoie de mine, pentru orice!

  2. Nici nu știu ce să spun, nu știam că ai trecut prin așa ceva… Îmi pare nespus de rău! Sănătate multă îți doresc și sper să revii complet cât mai curând! Te îmbrățișez 🤗

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.