Cum să îţi organizezi singură nunta & after-wedding impressions

Cam cât de greu poate fi şi cum să îţi organizezi singură nunta? Oricât de mult ai citi şi te-ai informa de la celelalte mirese sau prietene, tot nu poţi spune că eşti complet pregătită pentru evenimentul mult aşteptat din viaţa ta. Fiecare nuntă e unică. Fiecare dintre noi avem altă viziune asupra a cum vrem să arate. Şi mai ales, şi în cuplu fiecare dintre noi vede nunta în felul lui. Cum poţi împăca şi capra şi varza, fără să iasă scântei? Îţi voi povesti experienţa mea cu organizarea nunţii, în ideea că te poate ajuta pe tine, la momentul potrivit, să iei cele mai bune alegeri.

Iniţial, ne-am dorit să ne căsătorim în anul 2017. N-a fost să fie pentru că am ales să ducem la bun sfârşit un alt proiect drag nouă, şi anume căsuţa în care ne-am mutat in 2018. Aşadar am amânat nunta pentru august 2019. La început îmi doream un wedding planner, şi nu pentru că e o nouă modă pe Instagram, ci pentru că îmi doream să se ocupe cineva profesionist de tot ce înseamnă o nuntă. Apoi usor-usor am renunţat…

Din momentul în care am primit inelul de logodnă (2016) şi până la momentul efectiv al începerii pregătirilor de nuntă, ştiam deja cam cum vreau să arate. Aveam în cap aproape tot conceptul. Flori, aranjamente, rochie, buchet. Până şi locaţia o vizualizam mental şi ne doream să găsim ceva cât mai apropiat de ideea noastră, şi anume nunta în natură. Niciunul dintre noi nu e fan ballroom-uri şi meniuri de umplutură doar ca să luăm sala respectivă. Ne-am propus de la început să invităm doar cei mai apropiaţi prieteni şi rudele cu care chiar ţinem legătura, vorbim des şi ne vizităm. Ideea de nuntă mare nu a fost o opţiune niciodată.

ALEGEREA LOCAŢIEI

Îmi aduc aminte şi acum când m-a întrebat Marius: “nu vrei să ne luăm prietenii şi să petrecem un weekend la munte, împreună?” Sună atât de mişto, o nuntă altfel, o nuntă de weekend, 3 zile şi 3 nopţi, aşa că am pornit căutările într-acolo. În octombrie 2016 am fost la Hadar Chalet, un domeniu superb situat în jud. Buzău. The Barn-ul lor era fix ce ne doream pentru nunta noastră: mult lemn, pădurea aproape, intimitate. Ne-a plăcut tare mult locaţia şi am discutat cu Oana pentru vara anului 2017. Apoi când am luat decizia să amânăm nunta pentru 2019, Hambarul nu mai era disponibil în datele pe care ni le doream noi.

Chiar dacă am fost dezamăgiţi la început, am reuşit să găsim relativ repede un alt hambar, care întrunea multe din condiţiile aflate pe lista noastră: spaţiu verde, piscină, mult lemn, pădure – The Green Spot Wedding Barn, din Ciolpani, Ilfov. De fapt, a fost primul şi singurul local pe care l-am vizitat, după Hadar, şi cu care am semnat imediat, în 2-3 zile. Asta se întâmpla la final de septembrie 2018. Aproape toate datele erau indisponibile deja, aşa că am ales să facem nunta duminică. Nu am să insist prea mult să descriu hambarul pentru că au o mulţime de poze şi filmuleţe pe FB şi Instagram, unde le poţi răsfoi în voie. Pentru noi a fost alegerea perfectă, şi dacă ar fi să iau totul de la capăt, tot acolo aş organiza evenimentul.

FOTOGRAF – VIDEOGRAF

Nu doar locaţia o căutasem din 2016, ci şi foto-video, pentru că îmi doream neapărat să lucrăm cu Trandafilm şi Sebastian Guţu. Aşadar, atunci când am amânat nunta pentru 2019, am discutat şi cu ei şi am schimbat datele pentru anul acesta. M-a scutit de foarte multă muncă ştiind că îi am deja pe ei. Pe Ionuţ Trandafir îl cunosc de când eram mică, dacă pot spune aşa, am fost în acelaşi liceu şi am ieşit în aceleaşi cercuri la un moment dat, când ne-am mutat în Bucureşti. Îl admir foarte mult pentru că a muncit extraordinar să ajungă unde este acum şi mă bucur că împreună cu Sebastian Guţu au putut fi prezenţi în ziua nunţii noastre, să surprindă emoţia şi bucuria noastră, atât de natural.

BAND

Ne-am dorit o trupă tânără, care să cânte live şi să ţină invitaţii antrenaţi pe toată durata evenimentului. Şi am primit bilete la concert! Pentru că ceea ce au făcut Colors in Stereo pe scenă a fost un adevărat concert! Ne-au trecut prin multe genuri muzicale, au ţipat, sărit, dansat cu noi, au făcut atmosferă, au fost zâmbitori şi plini de viaţă, iar pentru noi asta a fost nemaipomenit. Andrei şi soţia lui, Stela, soliştii band-ului, sunt doi oameni foarte carismatici şi plăcuţi, cu care legi instant o relaţie de prietenie. Surpriza din partea naşilor noştri a fost un taraf de muzică lăutărească şi un artist solo, Romulus Cipariu, care a întreţinut atmosfera cu bancuri, muzică la ţambal şi voie bună.

CATERING

Cei de la Green Spot colaborează cu o mână de firme de catering, alături de care au avut întotdeauna evenimente reuşite, aşa că ni le-au recomandat şi nouă. Primii pe listă au fost LAM Events. Am cerut o ofertă pe mail, am frunzărit-o, ne-a plăcut, aşa că am fixat o degustare, unde am fost împreună cu naşii noştri. La fel ca şi în cazul hambarului, n-a fost nevoie să mai căutăm alt furnizor, pentru că preparatele pe care le-am gustat ne-au convins din prima. Meniul nostru a fost un mix de mâncare italienească, de unde nu au putut lipsi tradiţionalele sărmăluţe cu mămăliguţă. Tot cei de la LAM Events s-au ocupat şi de candy bar şi de tort şi mă bucur că am ales să mergem pe mâna lor pentru că nu ne-au dezamăgit cu nimic, iar farfuriile au arătat impecabil.

ARANJAMENTE FLORALE & DECORAŢIUNI

Ultimul mare furnizor cu care încă nu semnasem contractul la începutul anului 2019 era furnizorul de aranjamente florale şi decoraţiuni. Nici aici nu am avut mult de căutat pentru că am ales să merg la sigur din prima, aşa că am colaborat cu Dichis Signature Events. Toate buchetele, florile, cocardele, corsaje, coroniţa din părul meu, aranjamentele de pe mese, prezidiu, intrare, lumânări, photo-cornere, etc. au fost realizate cu flori naturale de culoare albă: bujori (my faves), trandafiri avalanche, scabiosa, manthiola, dalii, zambile, combinate cu frunze de eucalipt, parvifolia şi salal. Mi-am dorit să folosesc numai flori albe şi muuultă multă verdeaţă, iar cei de la Dichis au reuşit să îmi îndeplinească dorinţa; la final totul arăta super pinterest-ish. Tot ei s-au ocupat şi de partea tipărită: invitaţii, meniuri, place-cards, plicuri de bani, mărturii, indicatoare, mesaje întâmpinare, etc. Şi pentru acestea am folosit tot culorile alb + verde, acelaşi concept, font, grafică pentru ca la final să arate unitar.

Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta

După ce am semnat cu toţi cei de mai sus, am simţit că mi-am luat o mare grijă de pe cap. Aveam locaţia, foto-video, band, catering şi aranjamente florale. Practic, tot ce contează cel mai mult la o nuntă. Restul se pot rezolva din mers. Important e să îţi stabileşti priorităţile şi să le iei pe rând, una câte una, până le bifezi pe toate. Nu tranforma totul într-un haos general şi nu te stresa inutil, pentru că toate se rezolvă la timpul lor. Ai nevoie doar de puţină organizare.

În luna aprilie am început să mergem la cursuri de dans, atât pentru dansul mirilor, dar şi pentru noi, că ne doream să dansăm cât mai mult la nunta noastră. Eu provin dintr-o familie unde dansul la petreceri e stăpânit cu lejeritate, iar ai mei m-au luat pe la nunţi încă de mică. Pot spune că ştiu să dansez o horă, o sârbă, o jampara, o braşoveancă fără probleme. Însă Marius nu stăpânea prea mult dansurile populare, aşa că am început să mergem la cursuri, la scoala de dans În paşi de dans. Am făcut vreo 15 şedinţe în total, iar Uliana a fost foarte deschisă la ideea de a merge cu noi la hambar, în săptămâna nunţii, unde am repetat dansul mirilor de câteva ori pentru a ne acomoda cu locaţia.

ROCHIA DE MIREASĂ ŞI COSTUMUL DE MIRE

Evident că şi pentru rochia de mireasă aveam salvate în board-ul de pe Pinterest o mulţime de poze. Uitându-mă pe pozele pe care le salvasem pentru inspiraţie, îmi dau seama că tiparul era acelaşi: o rochie cât mai lejeră, A-line, cu mâneci trei sferturi sau lungi, eventual cu un cordon în talie. Ştiam cum vreau să arate, trebuia doar să o găsesc fizic. Luasem deja în calcul şi varianta de a mi-o face la comandă. Şi ca să vezi ce mireasă hotărâtă am fost, află că am vizitat doar 2 ateliere şi am probat maxim 10 rochii până m-am hotărât care e THE ONE. M-am oprit la Otilia Brăiloiu pentru că rochiile create de ea sunt poveşti. Poveşti de iubire şi de mătase. Create cu pasiune şi dăruire. Sophie este numele rochiei pe care am ales-o eu şi a fost a treia rochie pe care am îmbrăcat-o la ei în showroom. De când am pus-o pe mine, am simţit că ea este rochia în care mă voi mărita. Şi aşa a fost.

Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta

La fel de hotărât a fost şi mirele, care şi-a realizat costumul la comandă, la Tudor Personal Tailor. Marius a terminat rapid, pentru că a intrat în showroom, şi după doar 2 ore, a găsit tot ce îl interesa: costumul, vesta, cămăşile, mocasinii, papionul… până şi ochelarii de soare :)) Mi-aş dori să existe şi pentru femei un loc unde să mergi şi să găseşti tot ce ai nevoie pentru o nuntă: rochie, pantofi, accesorii, voal, coroniţă, geantă, etc. Dar nu, nouă ne place să ne complicăm viaţa şi să alergăm prin mii de magazine/ateliere să găsim toate piesele din puzzle :)).

Toată lumea spune că o iei razna în preajma nunţii. Că te stresezi pentru orice şi iei foc din orice. Da, ni s-a întâmplat şi nouă (mie mai mult), însă nu pot spune că nunta a fost un stres şi că nu aş mai trece prin aşa ceva a doua oară. Mi-a plăcut enorm că ne-am ocupat noi doi de organizare şi nu am mai luat un wedding planner până la urmă. Aşa am fost implicaţi în fiecare pas al evenimentului şi am ştiut fiecare detaliu, la orice oră. Nu mă înţelege greşit, e foarte plăcut şi relaxant şi să ai pe cineva care să facă toată alergătura asta şi doar să îţi dea mesaj “vezi că la ora 15:00 ai probă la rochia de mireasă”, însă crede-mă că e mai mare satisfacţia să ştii că tu, împreună cu partenerul tău, aţi muncit împreună pentru acest eveniment important din viaţa voastră şi că la final totul a ieşit cum v-aţi imaginat.

Aş vrea să îţi las mai jos o listă cu sfaturi/îndemnuri pe care le poţi aplica şi tu dacă urmează să te căsătoreşti şi ai ales să îţi organizezi singură nunta. Lucruri care pe mine/noi ne-au ajutat şi ne-au uşurat munca:

1.Cred că primul lucru pe care trebuie să îl stabiliţi înainte de orice altceva este dacă doriţi să faceţi cununia civilă înainte de evenimentul propriu-zis. Da, ştiu că se făceau toate odată, în aceeaşi zi, însă acum e muuult mai comod să le separi pentru că e mai lejeră ziua nunţii. Noi am ales să facem cununia civilă în luna aprilie 2019 pentru că după eu trebuia să îmi schimb numele, şi implicit toate actele: buletin, paşaport, permisul de conducere, carduri bancare, etc. Şi sincer chiar nu voiam să alerg după nuntă să îmi fac buletinul şi paşaportul ca să pot pleca din ţară în luna de miere. Aşa că am făcut cununia civilă în aprilie şi acum am toate actele pe noul nume.

Cum sa iti organizezi singura nunta

2. Alege de la început conceptul nunţii şi conturează evenimentul în jurul acestuia. Încearcă să păstrezi aceeaşi linie până la final, pentru că imaginea de ansamblu să fie unitară. Nu amesteca stilurile. Dacă ai decis asupra unei palete cromatice, foloseşte-o peste tot. Va ieşi o nuntă inedită dacă elementele alese vor fi fireşti, încadrate în povestea voastră de dragoste.

3. Fă diferenţa între necesar şi moft. Mai ales când ai stabilit deja un buget de nuntă. Vezi care sunt lucrurile prioritare şi rezolvă-le întâi pe acelea. Dacă bugetul îţi permite, poţi adăuga şi alte “artificii” după. Important e să găseşti din timp furnizorii cei mai importanţi: locaţie, formaţie, foto-video, catering, decoraţiuni.

4. Şi dacă tot i-am amintit, încearcă să fii cât mai hotărâtă când mergi la discuţii cu ei. Spune de la început ce îţi doreşti şi nu lăsa nimic la voia întâmplării, pentru ca apoi în ziua evenimentului să îţi pară rău că nu ai schimbat nu ştiu ce decor pe mesele invitaţilor. Atât pentru furnizori, cât şi pentru tine, e mult mai bine să ştii de la început ce vrei şi să le comunici la timp toate aspectele.

5. Pentru că nunta înseamnă în primul rând ORGANIZARE, cumpără o agendă de nuntă pe care să notezi cele mai importante întâlniri, numere de telefon, lista invitaţilor, idei de amenajare. Eu am folosit cu succes agenda mireselor de la Lady Cozac, care e mai mult decât o simplă agendă, are şi foarte multe tool-uri de care te poţi ajuta pe parcurs, plus câteva pagini de relaxare, atunci când lucrurile o iau razna :).

6. Şi că tot vorbim de tool-uri utile pentru viitoare mirese, poţi să îţi faci cont şi pe site-ul www.zenday.ro, unde găseşti tot felul de instrumente şi activităţi. Eu aici am făcut lista de invitaţi şi ulterior, aranjarea la mese.

7. Nouă ne place să lucrăm în Excel, aşa că am creat un fişier cu mai multe sheet-uri pe Google Drive, la care aveam acces amândoi şi unde puteam edita, în timp real, orice detaliu legat de nuntă: transport, cazare, orar, calendar, cashflow, etc. În felul acesta nu pierdeam informaţia şi nu ne încurcam. Când au început să sosească confirmările din partea invitaţilor, îi notam rând pe rând în fişier şi aveam o imagine de ansamblu actualizată, în orice moment. Când trebuia să mai achităm câte o tranşă de bani la unul dintre furnizori, aveam calendarul plăţilor acolo şi ştiam din timp ce urmează să plătim şi când .

8. Alege o rochie în care să te simţi confortabil pe toată durata evenimentului. O rochie care să nu te incomodeze la dans şi nici la mers. Plus pantofi/sandale pe care să poţi sta toată ziua şi toată noaptea. Nu uita că tu, ca mireasă, probabil nu vei apuca să stai prea mult timp jos, de aceea îţi trebuie încălţări comode, care să nu îţi facă picioarele praf după doar o oră. Ia-ţi la tine şi ceva de schimb, o pereche de sandale joase/tenişi.

Cum sa iti organizezi singura nunta

9. Fă-ţi programare din timp pentru machiaj şi păr. Nici nu are rost să îţi mai explic cât de important e să cauţi dinainte persoanele potrivite pentru asta. Dacă simţi nevoia, mergi şi la probă. Dacă mă urmăreşti pe Facebook, probabil ai văzut că acum câteva săptămâni căutam hairstylist. Da, ai citit bine, cu fix 3 săptămâni înainte de nuntă, tipa cu care stabilisem să vină acasă în ziua nunţii să mă aranjeze – mi-a zis că nu mai poate veni. Şi uite aşa m-am trezit căutând pe Facebook hairstylisti disponibili pentru 25 august. S-a rezolvat totul cu bine într-un final, dar asta e un exemplu de lucru neprevăzut care poate să îţi dea planurile peste cap. Mergi pe recomandări şi nu face experimente, nici la machiaj, nici la păr, în ziua nunţii.

Eu am colaborat foarte bine cu Georgiana Nae prietenă şi make-up artist care s-a ocupat de machiajul meu şi în ziua cununiei civile, şi cu Gabriel Ilie şi soţia lui pentru hairstyle. Toţi sunt oameni foarte talentaţi şi pe care îl recomand cu drag mai departe.

10. Caută verighetele cu cel puţin 2 luni înainte, pentru că durează între 2 şi 4 săptămâni să fie gata. Mai ales dacă faci nunta vara, ia în calcul şi faptul că unele fabrici se închid complet pentru o câteva săptămâni – o lună, pentru vacanţă. Acelaşi lucru se aplică şi în momentul în care îţi alegi rochia şi el costumul. Întrebaţi de la început dacă au vacanţă şi dacă îţi pot livra la timp ce ai comandat. Noi le-am comandat de la Firesc, pentru că de acolo e şi inelul de logodnă şi am vrut să arate la fel, şi suntem mulţumiţi de cum au ieşit. Da, le-am şi gravat, cu data nunţii în interior.

Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta

11. Nu exageraţi cu mâncarea la nuntă, mai ales dacă faceţi nunta vara! Încercaţi să alegeţi un meniu echilibrat. De câte ori ai fost la o nuntă la care ai putut să mănânci TOT? Mie una nu mi s-a întâmplat niciodată, să fiu sinceră. De cele mai multe ori nici nu reuşesc să gust din felul principal, friptura. Încercaţi să faceţi porţii potrivite şi nu încărcaţi farfuriile. Evitaţi aruncatul mâncării. Less is more!

12. Din nou, dacă faci nunta vara, ar fi mai potrivit să anunţi invitaţii înainte ca aceştia să îşi fixeze concediile, mai ales dacă sunt persoane dragi, din familie sau cercul restrâns de prieteni. Noi am ales să dăm un SAVE THE DATE, undeva la începutul lunii februarie 2019, cam cu 6 luni înainte, în care le menţionam data evenimentului şi locaţia, urmând că invitaţia oficială să le-o înmânăm în luna iunie.

Cum sa iti organizezi singura nunta

13. Cred că e important să stabiliţi de la început ce tradiţii doriţi să urmaţi la nuntă şi să le discutaţi şi cu părinţii voştri, dacă e cazul. La noi treaba a fost simplă, părinţii noştri nu s-au implicat în organizare, însă ne-au ajutat atunci când am avut nevoie de ei. Noi suntem legaţi de tradiţii şi obiceiuri, nu avem o repulsie spre aşa ceva (cum observ din ce în ce mai des la tinerii din ziua de astăzi), aşa că am adus câteva şi la nuntă: zi de nuntă acasă la mireasă în săptămâna nunţii, bărbieritul mirelui de către cavaleri, turta miresei şi cântatul ia-ţi mireasă ziua bună cu acordionist la plecarea de acasă, pusul cocardelor în piept, mersul separat spre biserică (eu am mers în maşină cu naşul, Marius în maşină cu naşa), dansul mirilor, aruncatul buchetului, dezgătitul şi hora miresei, ciorba de potroace de a doua zi, etc. Au fost şi câteva pe care nu ni le-am dorit pentru că nu ne reprezintă, cum ar fi furatul miresei, jucatul găinii şi aruncatul jartelei, şi ne bucurăm că părinţii şi naşii ne-au respectat deciziile. Cel mai important e să vorbiţi cu părinţii voştri deschis despre asta să alegeţi ceea ce vouă vă face plăcere, nu ce vă impun ei (dacă se ajunge la aşa ceva).

Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta
În zona noastră, e o tradiţie ca mireasa să pună cocarde în piept mirelui, naşului, socrului mare şi socrului mic.
Cum sa iti organizezi singura nunta
Încă o tradiţie cunoscută în mai multe zone din ţară este ruperea turtei miresei, de către naşă, la plecarea de acasă spre biserică.

14. Dacă aveţi mulţi invitaţi, puteţi lua în calcul angajarea unor hostesse care să îi conducă la locurile lor. Noi am preferat să apelăm la cavalerii de onoare şi la sora mea (domnişoara de onoare), care au preluat ei această sarcină, chiar dacă am avut şi la intrare un board de lemn cu aranjarea la mese. De asemenea, în ziua nunţii vor fi multe aspecte de urmărit: dacă au sosit buchetele, lumânările, cocardele, dacă transportul invitaţilor decurge cum aţi stabilit, dacă la local amenajarea merge conform orarului stabilit, dacă aranjamentele florale au fost puse pe maşini, dacă totul merge conform desfăşurătorului, şi câte şi mai câte. Noi am avut alături prietenii şi surorile care ne-au ajutat cu toate aceste sarcini. Ne-am bazat pe ei că vor urmări totul şi noi doi am avut cât mai puţine griji pe cap. Iar pentru acest fapt nu putem decât să le mulţumim din suflet pentru tot ajutorul primit!

15. Încercaţi pe cât posibilul ca în săptămâna nunţii să aveţi CÂT MAI PUŢINE DE FĂCUT! Planificaţi-vă taskurile din timp şi rezolvaţi-le până miercuri cel târziu, ca să aveţi timp să vă odihniţi şi să treceţi în revistă toate aspectele, ca la o recapitulare finală. Noi aşa ne-am propus şi aproape am reuşit, exceptând câteva drumuri pe care le-am făcut în ultimele 2 zile. Socoteala de acasă nu iese mereu ca în târg, tocmai de aceea e bine să ai o rezervă de o zi-două, pentru neprevăzute. Şi crede-mă că acestea apar întotdeauna!

16. Dacă faceţi nunta în afara Bucuresti-ului/ oraşului în care locuiţi, asiguraţi-vă că invitaţii au cu ce ajunge la local, şi mai mult decât atât, că au cu ce să se întoarcă în oraş, la ora aceea atât de matinală. Hambarul Green Spot se află în Ciolpani, Ilfov, la o distanţă de 30 km de Bucureşti. Aşa că am închiriat 3 microbuze care au plecat de la Casa Presei şi au adus invitaţii noştri la hambar exact la timp pentru a servi aperitivul. Dimineaţa, începând cu ora 03:30, am avut 2 microbuze care au făcut drumuri înapoi spre Casa Presei, întorcând oaspeţii în Bucureşti. De asemenea, dacă aveţi invitaţi care vin din alte oraşe, asiguraţi-vă că aveţi unde să îi cazaţi la finalul evenimentului. Noi am închiriat 25 camere la Casa Vlasia, la 15 minute distanţă de Hambar, unde am cazat familia şi cei mai apropiaţi prieteni care nu stăteau în Bucureşti. Tot acolo, a doua zi, am avut ciorba de potroace. Între noi fie vorba, aici ne-am tras sufletul 2 zile după nuntă, ne-am bălăcit în piscină şi ne-am desumflat picioarele. A fost un fel de after wedding party :)).

17. În funcţie de bugetul vostru, puteţi încerca să achitaţi cât mai multe din plăţile restante la furnizori ÎNAINTE de ziua cea mare. În felul ăsta nu staţi cu grija banilor pe durata evenimentului. Noi am achitat toată nunta înainte, până şi meniurile, pentru că singurul gând pe care îl aveam pentru dimineaţa în care se termină petrecerea era SĂ NU stăm să numărăm bani şi să facem plicuri pentru fiecare furnizor: catering, decoraţiuni, band, etc. Tot ce am plătit în acea dimineaţă au fost ospătarii.

18. E PRIMORDIAL să apucaţi să mâncaţi ceva înainte că nunta să înceapă efectiv. Orice: o banană, un iaurt, un covrig, ceva dulce. Pentru că până la aperitiv nu veţi mai avea când. Iar şedinţele alea foto de după biserică nu se fac pe stomacul gol :)) că vă veţi pierde răbdarea şi nu mai iese nimic. Am avut lăzi frigorifice în fiecare maşină care a plecat de la noi de acasă, pregătite cu apă rece şi ceva de mâncare. Am apucat să mănânc o banană şi 2-3 tartine în dimineaţa aia. Şi apoi, la recepţie, am mâncat doar peştele :)). La aperitiv aveam emoţii foarte mari pentru că urma dansul mirilor şi îmi doream să iasă bine, aşadar n-am putut să înghit nimic, şi după peşte nici nu prea îmi mai amintesc când au sosit celelalte feluri de mâncare pentru că nu prea am stat la masă.

19. Nu staţi toată noaptea agăţaţi de gâtul fotografilor pentru a imortaliza orice moment pentru că veţi pierde toată distracţia. Lăsaţi-i pe ei să surprindă emoţiile spontane şi lucrurile importante, pentru că de asta i-aţi ales, că sunt profesionişti. Şi după, în aşteptarea materialelor finale, nu îi stresaţi cu întrebări zilnice “când îmi trimiţi pozele?”. Aduceţi-vă aminte că pentru ceva de calitate, e nevoie de timp, aşa că lăsaţi-i să îşi facă treaba liniştiţi.

Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta
Cum sa iti organizezi singura nunta

20. Dansaţi, cântaţi, faceţi tot ce vă doriţi şi v-aţi imaginat! Este nunta voastră, voi stabiliţi regulile. Zâmbiţi şi veţi transmite energia bună şi oaspeţilor voştri. Dacă voi vă simţiţi bine, şi ei se vor simţi bine văzându-vă fericiţi. Nu vă stresaţi din motive care nu merită şi încercaţi să vă bucuraţi cât mai mult de tot ceea ce aţi pregătit, să savuraţi fiecare clipă la maximum, pentru că această zi o să treacă foarte repede. E un eveniment pentru care te pregăteşti un an şi care durează doar 24 ore. Ştiu, e nedrept, tocmai de aceea trebuie să fie memorabil! Şi cel mai important aspect: niciodată nu veţi mulţumi pe toată lumea prezentă la o nuntă. Şi nici nu faceţi din ăsta scopul vostru. Important e ca voi să vă simţiţi bine şi să vă placă ce a ieşit. Nimănui altcuiva.

Trebuie să recunoşti, parcă nu mai pare atât de greu de când ai aflat cum să îţi organizezi singură nunta, nu-i aşa? Ai nevoie doar de puţină organizare şi mult calm. Îţi doresc succes şi sper că sfaturile mele să te ajute! Nu uita, sunt aici pentru orice altă întrebare suplimentară la care nu ai găsit răspunsul în acest text kilometric. Voi încerca să îţi răspund cât mai rapid.

#nuntalahambar #searadeaugust

Kisses

Gia

You needed to learn it so I took you through it.

PARTEA 1 – DESPRE CUM AM CREZUT CĂ O SĂ MOR

Nu am realizat cât de mult mi-a lipsit scrisul, până nu m-am aşezat la birou şi am început să aştern aceste rânduri. Aveam nevoie să mă eliberez, iar eliberarea prin scris a fost pentru mine o metodă foarte eficientă, mai ales la începuturile acestui blog, undeva prin anul 2010, când nu scriam despre beauty, ci despre trăiri, sentimente, emoţii, perspective.

Articolul ăsta a stat mult timp scris pe nişte ciorne, pentru că nu ştiam dacă voi vrea să îl public vreodată. Nici măcar nu ştiam dacă voi vrea să îmi mai amintesc prin ce am trecut. La început, totul părea gri şi sufocant, iar rememorarea întâmplărilor provoca o mare durere, pe care îmi doream cu ardoare să nu o mai simt, să o îngrop undeva adânc în mine, de unde să nu mai vadă lumina zilei nicicând. Apoi, descoperind drumul cunoaşterii şi al acceptării, am înţeles că pot să fac asta. Pot să scriu şi să nu mai sufăr, pentru că acum văd altfel lucrurile. Acum văd acel happy ending, doar că nu ştiu când voi ajunge la el. Însă nu mă grăbesc, am tot timpul din lume.

CUM A ÎNCEPUT TOTUL

Vreau să povestesc asta pentru că simt că voi putea ajuta. Nu contează câte persoane, dacă mesajul meu va ajunge măcar la o persoană care trece sau a trecut prin aceeaşi afecţiune ca şi mine, eu voi ştii că am făcut lucrul cel bun scriind despre experienţa mea. Pentru că atunci când am început să răscolesc internetul despre asta, foarte puţine informaţii folositoare au ieşit la iveală.

S-au făcut 3 luni de când viaţa mea s-a schimbat. Nimic nu mai e cum a fost înainte. Eu nu mai sunt cum eram. Eu nu mai fac ce făceam înainte. Eu nu mai cred la fel. Şi asta pentru că am trecut printr-o traumă care m-a marcat. În dimineaţa zilei de 10 ianuarie 2019, am înţeles că nu sunt invincibilă şi nici atât de puternică precum mă credeam. În dimineaţa zilei de 10 ianuarie am trecut printr-un episod de vertij. Cel mai urât vertij. Spun asta pentru a fost însoţit de toate fenomenele neurovegetative pe care le poate prezenta: greaţă, vărsături, transpiraţii, tremurat, paloare, ameţeli.

În jurul orei 3 dimineaţa, miercuri spre joi, mă trezesc ca şi cum ceva teribil se va întâmpla, inima îmi bătea cu putere, iar globii oculari mi se mişcau haotic dinspre dreapta spre stânga. Primele mele cuvinte au fost nu pot să-mi ţin ochii, pentru că îmi pusesem mâinile pe ei şi simţeam cum se zbăteau incontrolabil. Abia mai târziu aveam să înţeleg că acea mişcare se numeşte nistagmus şi că este de fapt o mișcare concomitentă involuntară a globilor oculari, formată dintr-o secusă lentă care deviază privirea, și una rapidă de întoarcere. Sensul nistagmusului este dat de secusa rapidă și poate fi orizontal, vertical, rotator și combinat.

Cumva, cu greu, am reuşit să mă dezmeticesc într-atât încât să-mi dau seama că trebuie să ajung la baie şi atunci am încercat să mă ridic din pat. În acel moment picioarele nu au răspuns comenzilor şi nu m-au putut susţine, aşa că am ajuns imediat în genunchi pe podea. Marius m-a ajutat şi m-a dus pe braţe până la vasul de wc. Vertijul a dispărut rapid, în câteva minute, în urma sa rămânând toate fenomenele neurovegetative enunţate mai sus: greaţă, vomă, tremurat, transpiraţii, ameţeli. Toată nebunia asta a durat vreo 3 ore, aproape de 4 chiar. La ivirea zorilor dimineţii, am chemat ambulanţa acasă.

Medicul de pe ambulanţă m-a consultat şi mi-a pus rapid diagnosticul de enterocolită. Mi-a prescris în jur de 10 medicamente, printre care şi antibiotic, săruri pentru hidratare (am vomat de vreo 8 ori în acea dimineaţă), vitamine, ulei de peşte, dar şi antiinflamatoare. Menţionez că la momentul respectiv nu ştiam că trecusem printr-un episod de vertij, nu ştiam că funcţia echilibrului mi-a fost afectată, nu ştiam nimic. Credeam că am enterocolită, aşa cum îmi spusese medicul. Familia mea credea că sunt însărcinată – pentru că vomasem şi aveam greţuri.

Ziua de 10 ianuarie a fost o nebunie. Am început să iau medicamentele prescrise şi speram că repaosul la pat şi somnul mă vor ajuta să mă refac rapid şi a doua zi să fiu în stare să stau în picioare. Marius a observat că nu puteam să-mi ţin ochii deschişi prea mult şi că aveam o sensibilitate foarte puternică la lumină. De asemenea, dacă îi ţineam deschişi, puteam privi doar înspre stânga jos. Orice mişcare a globilor oculari îmi provocă greaţă şi ameţeală. Uitatul în sus a fost complet exclus. Doar dacă încercam să ridic privirea, ochii se zbăteau iar incontrolabil şi lăcrimau (nistagmus).

Nu am putut mânca nimic până seara pe la ora 5, când am luat câteva guri de supă caldă, care s-au întors înapoi cu repeziciune şi am abandonat ideea de a mai mânca ceva. Mersul la baie pentru nevoile fiziologice se realiza numai cu cineva care mă putea căra, pentru că practic nu puteam sta în picioare, capul se învârtea, ochii curgeau şi se zbăteau, picioarele tremurau. Am reuşit să dorm câteva ore peste noapte. Credeam că “mâine” voi fi recuperată.

A doua zi, vineri, am ajuns la spital, la camera de gardă la Sanador. Văzând că nu pot să-mi ţin echilibrul, medicii de la camera de gardă au spus că e posibil ca problema să vină de la urechea internă. Cealaltă ipoteză a fost accident vascular cerebral. Şi m-au trimis de urgenţă să fac RMN. În camera de gardă mi s-a recoltat sânge pentru analize (care au ieşit curate), şi mi-au pus 2 perfuzii mari pentru hidratare. Eram atât de deshidratată încât a fost nevoie să mă înţepe în 3 locuri diferite pentru a-mi găsi o venă din care să recolteze.

You needed to learn it so I took you through it.

După aproape 6 ore în camera de gardă, am fost consultată şi de un neurolog. Primul neurolog din cei 10 care urmau să mă vadă în săptămânile următoare. La examenul clinic s-a constatat nistagmus-ul şi latero-devierea spre stânga. Mi-a explicat că mişcarea globilor oculari de la dreapta spre stânga ar putea indica o afecţiune la urechea dreaptă. Mi-a prescris să iau Betaserc şi Milgamma N timp de 10 zile. Şi apoi mi-a făcut foaia de trimitere către RMN. Din păcate nu am putut face RMN-ul atunci, pe loc, pentru era foarte aglomerat, programările nu s-au respectat şi nici urgenţele nu aveau o mare întâietate, aşa că am semnat pe proprie răspundere că plec din spital şi că revin duminică seară la ora 22:30 (primul loc disponibil) pentru RMN. Am ales să dorm acasă, în patul meu, pentru că stătusem deja în jur de 8 ore în camera de gardă şi starea mea nu se îmbunătăţise, dar şi pentru că la RMN mi-ar fi venit rândul undeva pe la 6 dimineaţa (dacă aveam noroc).

Am uitat să menţionez că drumul de acasă până la spital a durat aproape o oră jumate, pentru că eram nevoiţi să ne oprim foarte des pe marginea drumului, întrucât orice mişcare a capului îmi provoca greaţă şi stări de vomă. Am mers cu punga în braţe, pregătită să vărs în orice moment. Practic deplasarea a fost extrem de grea, orice clătinare a capului îmi dădea ameţeli foarte mari, nu puteam ţine ochii deschişi, lumina zilelor de ianuarie (destul de crepusculară) mă afecta foarte tare.

Sâmbăta şi duminica mi-am petrecut-o în pat, în aşteptarea RMN-ului. Eram atât de speriată de procedura în sine, încât nici nu mă mai gândeam la simptomele mele. Sunt şi claustrofobă, şi numai gândul că urma să intru în acel tunel, unde zgomotul este surzitor, mă făcea să plâng. Nu am putut să dorm mai deloc sâmbătă noapte. Duminică la ora 22:00 eram la Sanador, aşteptam să intru la RMN. Mă rugasem neîncetat să nu mă ţină prea mult înăuntru şi să nu-mi pună masca aceea pe faţă, cu care credeam că mă voi sufoca şi mai tare. A durat 45 minute (destul de multicel) şi mi-au pus şi masca pe faţă. Am îndurat ca un copil căruia îi spui că după ce face lucrul ăla, îi dai ceva bun. Şi am stat complet nemişcată, mi-a fost frică şi să-mi înghit saliva de teamă că mă voi mişca şi mă vor pune să iau de la capăt toată procedura.

Din fericire, n-a fost nevoie. Scanările au ieşit bine din prima şi i-am rugat să ne dea şi nouă o copie (pe CD), pentru că interpretarea rezultatelor urma să o primim în 14 zile!!! Vă mai amintiţi că am zis mai sus că eram suspectă de accident vascular cerebral, nu? Ei bine, cum ar trebui să aştepte cineva 14 zile să afle dacă a suferit aşa ceva sau nu? Cum? Şi nu, nu există nicio taxă minune pentru a grăbi obţinerea rezultatului, credeţi-mă că am încercat. Am luat CD-ul şi am plecat acasă, obosită şi îngrijorată de ce ar putea să iasă pe rezultat.

PARTEA 2 – BATEM LA UŞILE SPITALELOR – NE AJUTĂ CINEVA CU UN DIAGNOSTIC?

Luni pe 14 ianuarie, la 7 dimineaţa, eram pe holurile spitalului Bagdasar-Arseni, să intru în vizită la un doctor neurochirurg, care să se uite pe CD-ul de la RMN şi să-mi spună ce vede. Aşteptarea celor 14 zile până la primirea interpretării era complet exclusă, nu puteam să dorm sau să mănânc cu gândul că aş fi făcut vreun AVC. Neurochirurgul s-a uitat pe CD, mi-a zis că nu vede nimic îngrijorător, în afară de o polisinuzita cronică, pentru ca mai apoi la consultul clinic să-mi spună că e posibil să fie chiar o meningită, aşa că mi-a scris repejor o trimitere către Spitalul de Boli Infecţioase – Matei Balş. Ies din cabinet cu gândul că dacă e meningită, mă internează şi cu antibioticul potrivit, în maxim 2 săptămâni sunt vindecată.

Aşa că ne urcăm în maşină şi pornim spre Balş. Trebuie să vă mai spun că toate plimbările astea pe la spitale se desfăşurau chiar în momentul de plină gripă – peste tot oameni care tuşeau, cu sau fără măşti la gură, acuzând diverse simptome – unii vorbeau chiar şi de stafilococul auriu. Am purtat măşti în timp ce stăteam pe la camerele de gardă, de frică să nu iau şi alţi viruşi, care şi-ar fi făcut de cap imediat în corpul meu lipsit de imunitate în acele momente.

Ajunşi la Balş, mă consultă o doamnă doctor care deliberează imediat asupra faptului că nu e meningită şi decide să îmi recolteze sânge pentru a confirma asta prin analize. Cât timp aveam de aşteptat după rezultatul analizelor, îmi propune să merg peste drum, la vecinii lor de la Spitalul Colentina, la pavilionul de Neurologie, să mă vadă un neurolog. Normal că mergem, era deja al treilea spital pe care urma să îl vizităm astăzi. Odată ajunşi la Colentina, mă aşez frumuşel pe un alt scaun din sala de aşteptare, cu o coadă mare de oameni în faţa mea care aşteptau şi ei să fie consultaţi.

Nu ştiu dacă aţi călcat vreodată pe la secţiile de Neurologie sau la camerele lor de gardă. Nici nu vă doresc. Ce vedeţi aici este de departe unul dintre cele mai dureroare lucruri: oameni care ţipă, plâng, se vaită, nu-şi pot controla diverse membre, nu pot sta locului. Venise la un moment dat o tipă care plângea de durere şi zicea întruna că ea simte că i s-a spart un vas de sânge la cap, cerând să fie operată de urgenţă. S-a dovedit că da, chiar suferea de un anevrism şi a fost internată spre a fi operată de urgenţă.

După aproape 4 ore, ajung în faţa echipei de medici şi asistenţi din camera de gardă, unde le-am arătat filmul de la RMN şi le-am înmânat CD-ul. O tânără doctor, în jur de vreo 35 ani (iniţial am crezut că e rezidentă, până să îi văd parafa pe raportul medical unde era trecută medic specialist neurolog), a fost prima care a ridicat o altă posibilă ipoteză: un vas de sânge care apasă pe un nerv – şi care ar putea da aceste simptome: greaţă, vărsături, pierderea echilibrului. Mi-a zis şi ea să continui tratamentul primit de la primul neurolog care m-a consultat la Sanador şi nu a uitat să mă atenţioneze că “dacă mergi la un spital privat şi primeşti tratament de acolo, de ce vii acum la unul de stat să ceri altă părere? Mergi în continuare la ei şi tratează-te acolo, nu veni la noi!”

Ne întoarcem, descurajaţi, descumpăniţi, la Balş, unde ies analizele în regulă, nu aveam meningită. De aici plecăm din nou la Sanador, în jurul orei 18, pentru că aveam programat un alt consult neurologic – voiam să mă asigure cineva avizat, care ştie să citească un film de la RMN, că nu am făcut niciun AVC, că nu e nimic grav. Voiam să-mi spună cineva odată ce am! Nu să o ia pe ghicite. Descurajarea a devenit şi mai mare atunci când doctorul neurolog de la Sanador a refuzat chiar să se uite pe CD/film, pentru că a văzut în sistem că interpretarea urmează să vină de la dr. Virgil Ionescu, un fel de Dr. House de România, foarte renumit pe imagistică, peste care a zis că “nu se bagă”. Mi-a prescris însă Xanax, pentru că a zis că sunt foarte neliniştită, i-am spus că am probleme cu somnul (ce om nu ar avea dacă ar fi suspect de AVC?!) şi soluţia potrivită la momentul ăla (pentru el) era să iau Xanax. Ca să dorm şi să uit. Am şi acum reţeta verde acasă – nu am luat niciodată şi sper să nu fie nevoie vreodată, cu adevărat, să iau.

Am ajuns acasă târziu, în jur de ora 21:00. Eram sleită de puteri, fusesem la 4 spitale într-o singură zi, atât de stat, cât şi private, şi tot nu ştiam sigur ce am şi dacă tratamentul pe care îl iau e cel bun. Nu e ca şi cum Betaserc-ul era o pastilă uşor de digerat – în primele 2-3 săptămâni de tratament mi-a dat stări foarte nasoale – greaţă, transpiraţii, ameţeli, nelinişte. După ce o luam, treceau cam 4 ore până mă linişteam şi puteam să dorm, de aceea mi-a fost recomandat să nu o iau niciodată mai târziu de ora 18:00.

CE A URMAT DUPĂ

După a început un lung periplu pe la doctori, atât neurologi, cât şi ORL-isti, de la care plecăm cu fel de fel de diagnostice. Ba că e de la urechea internă (sindrom vestibular periferic), ba că e sindrom vestibular central – şi asta se tratează cu neurologul, nu cu ORL-istul (de ce vii la mine?!). Ba chiar le-am avut pe amândouă şi niciuna în acelaşi timp. Am făcut chiar şi un test Doppler. După vreo 3 zile, cu multe insistenţe la Sanador şi cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit să primim rezultatul RMN-ului. Dacă aţi făcut vreodată RMN sau aţi citit o astfel de interpretare, atunci ştiţi că nu îţi scrie negru pe alb “da mă, ai făcut AVC” sau “ai o tumoră care apasă pe nervul VIII care şi din cauza asta nu poţi să îţi ţii echilibrul” – un alt posibil diagnostic primit de la dr. de la Colentina. Nu. Doar dacă ai cunoştinţe de medicină sau dacă te apuci să cauţi pe net fiecare denumire în parte poţi înţelege ce scrie în această interpretare.

Aşadar am început, din nou, să mergem atât la ORL, cât şi la Neurologie, de data asta cu mai mult curaj, pentru că aveam hârtia în mână şi oamenii ăştia nu degeaba au făcut o facultate – trebuie să ştie să ne interpreteze şi nouă rezultatul ăsta. Am avut ocazia să o cunosc pe dna Onu Livia, un medic ORL-ist extraordinar de bun, care şi-a dat interesul să descâlcească stările şi simptomele mele şi să poată pune un diagnostic cât mai veridic. De la ea am plecat cu disfuncţie vestibulară stânga şi a eliminat VPPB – vertijul paroxistic poziţional benign, deoarece a efectuat manevra Epley şi a constatat că problema mea nu are legătură cu deplasarea otolitilor. Şi a fost cel mai aproape de adevăr diagnostic pe care l-am primit. Vă las link-uri pentru fiecare, în cazul în care doriţi să aflaţi ce înseamnă denumirile, ca să nu transform această postare în una şi mai kilometrică decât este deja, cu menţiunea că cine a trecut prin aşa ceva ştie deja ce înseamnă otoliti sau VPPB, sau sindrom vestibular (simt că am învăţat şi medicină de când umblu pe la atâţia medici).

Dna Onu mi-a zis că va dura în jur de 5 săptămâni până vor trece stările de ameţeală şi până voi reuşi să mă întorc la viaţa mea obişnuită (mersul la muncă!). Cred şi până în ziua de azi că a fost indulgentă cu mine, că nu a vrut să mă sperie, pentru că n-a durat doar 5 săptămâni. Poate i-a fost milă să-mi spună adevărul văzând cât de speriată eram. Da, fiecare pacient e diferit şi ce aveam eu nu era disfuncţie vestibulară stânga. Poate dacă aveam asta mă recuperam în 5 săptămâni, ca alte persoane. Aveam să aflu asta după 3 săptămâni.

PARTEA 3 – CUM A ESCALADAT SITUAŢIA. DESPRE AFECTAREA PE PLAN EMOŢIONAL

La începutul lunii februarie, după aproape 3 săptămâni de la declanşarea incidentului care mi-a schimbat viaţa, starea mea nu se îmbunătăţise. Ba chiar a evoluat, cu alte “complicaţii”: insomnii, atacuri de panică, anxietate, frica de a fi singură în casă, frica de a dormi în aceeaşi cameră în care s-a întâmplat episodul declanşator, coşmaruri cu evenimentul nefericit, începusem să slăbesc pentru că nu prea puteam mânca, Betasercul îmi dădea bătăi mari de cap, corpul meu nu agrea această pastilă prea mult. Adunaţi toate astea şi cu faptul că nu mai mergeam la birou, stăteam toată ziua întinsă în pat sau canapea, plângeam aproape în fiecare zi – neştiind dacă ce iau e tratamentul corect, dacă e corect – de ce nu văd progrese? Ce să mai, o frumuseţe de depresie se aşternea în faţa ochilor.

Nu te pregăteşte nimeni pentru primul atac de panică. Mai mult decât atât, nici nu ştii că e atac de panică. Crezi că e atac de cord. Sau infarct. Sau AVC. Toate denumirile urâte care îţi vin în minte. Şi asta pentru că îţi bate inima nebuneşte, ai palpitaţii, transpiraţii, simţi că te sufoci şi o stare de frică îngrozitoare te cuprinde până în măduva oaselor. Frica de moarte. A fost nevoie de vreo 4-5 atacuri de panică într-o săptămână ca să înţeleg ce mi se întâmplă. Şi apoi, odată descifrate, au început să tot vină. Şi nu se mai opreau.

Tot atunci am ajuns la un neurochirurg care mi-a întărit şi mai tare ideea că e o problemă la nivelul urechii interne şi care mi-a recomandat Clinica Urechii din Bucureşti. Am plecat de la el şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să sun pentru a mă programa la clinică. Norocul meu a fost că am găsit o fereastră chiar în aceeaşi zi. Ajunsă acolo, am întâlnit ce-al de-al doilea medic extraordinar care m-a ajutat enorm în acest proces de recuperare – dna Mădălina Ilie, o persoană foarte empatică şi calmă, care mi-a zis că trebuie să îmi facă mai multe teste până să poată să-mi pună un diagnostic. Teste care unele dintre ele urmau să mă deranjeze destul de mult, pentru că eu nu toleram mişcările capului şi ajunsesem să fiu un robot – nu puteam întoarce doar capul – mă întorceam cu tot cu corp.

Tipuri de probe vestibulare/teste efectuate (pentru precizie, am să iau informaţiile direct de pe net:

Videonistagmografia
Dintre investigaţiile vestibulare (în prezent foarte numeroase, deoarece actual există teste adresate fiecărei componente anatomice a urechii interne), cea mai importantă pentru diferenţierea vertijului periferic de cel central este videonistagmografia. Se realizează cu ajutorul unor ochelari speciali cu cameră video, care pun în evidenţă aşa-numitul nistagmus – o mişcare involuntară a ochilor care apare în anumite poziţii de testare. În funcţie de tipul nistagmusului se poate face diferenţa între un sindrom vertiginos de tip periferic şi unul de tip central.

Video head impulse test
Această investigaţie importantă explorează individual funcţia celor şase canale semicirculare, cea mai frecvent afectată componentă a sistemului vestibular periferic. Dacă în trecut se efectua un test clinic, subiectiv şi limitat ca posibilităţi de detectare a unei anomalii, în prezent testul se realizează cu ajutorul unor ochelari de videonistagmografie foarte uşori, dotaţi cu o cameră video ultraperformanta, de mare viteză, capabilă să surprindă cele mai mici detalii legate de mişcările ochilor în timpul testării.

Investigaţii suplimentare: Dacă pacientul prezintă şi simptome auditive (scădere de auz, presiune în urechi, tinitus) trebuie efectuat şi bilanţul audiologic (imitanta acustică, otoemisiuni acustice, audiometrie tonală etc).

Am stat la Clinica Urechii în jur de vreo 4 ore, făcând toate testele de mai sus, până ce la final am primit ultimul diagnostic valabil şi astăzi – hipovalenţă vestibulară bilaterală acută. Ce înseamnă asta? În primul rând, da, e o afecţiune a urechii interne, în cazul meu la ambele urechi (cuvântul bilaterală de aici vine), caracterizată prin afectarea unuia sau a mai multor canale interne răspunzătoare de starea de echilibru şi de mişcările faţă-spate, stânga-dreapta, rotator. Un vas de sânge, mic cât o gămălie de ac, vascularizează această zonă. Activitatea lui a fost întreruptă de către un spasm vascular (vasoconstricţie). Nu se ştie exact, din punct de vedere medical, ce a dus la această vasoconstricţie. Ca şi posibile cauze ar fi statul în frig sau în curent ori vechi afecţiuni ale urechii – rămase netratate.

Cu alte cuvinte, urechile mele transmiteau mesajul către creier în moduri diferit, decalat. Cea mai puţin bolnavă – dreapta – comunica mai rapid creierului ce doream să fac (să mă întorc stânga, dreapta sau să mă mişc faţă -spate), dar cea stângă, mai afectată, răspundea comenzilor într-un ritm mai încet, ceea ce inducea creierului o stare de confuzie. Atunci când acesta nu ştia ce comandă să aleagă din cele 2 primite de la urechi, intervenea ameţeala pe care eu o resimţeam deja de aproape o lună la orice mişcare a capului.

La momentul efectuării primelor teste la clinică, unul din canalele interne ale urechii mele stângi funcţiona doar la capacitate de 37%. Şi pe lângă faptul că aveam acest sindrom vestibular periferic, dna Ilie a mai sesizat şi alte complicaţii de ordin neurologic (sindrom vestibular central). Aveam aşadar o combinaţie urâtă şi destul de gravă. De fapt, astea au fost şi primele cuvinte pe care mi le-a zis: “e destul de grav ce ai, speram să poţi recupera cât mai mult din canalul afectat”. Tot ce puteam eu auzi atunci era: “de ce nu mi-a zis nimeni asta până acum? De ce nu mi-a făcut nimeni toate testele astea foarte precise care pot arăta exact dacă ai ceva la nivelul urechii interne?” De ce a trecut aproape o lună fără să ştiu ce am concret?”

Faptul că în sfârşit am aflat problema condiţiei mele ar fi trebuit să vină că o eliberare, însă eu am simţit o imensă apăsare. Cuvintele “destul de grav” îmi răsunau zilnic în ureche. Fiind în starea aia de aproape o lună, am întrebat-o cât mai durează recuperarea. Mi-a zis şi ea: între 3 şi 5 săptămâni. Alt termen care nu avea să se materializeze. Mi-a zis să continui tratamentul cu Betaserc şi Milgamma N, dar mi-a introdus şi Sermion, un vasodilatator ce ameliorează funcţia cerebrală şi acţionează ca antioxidant al celulelor creierului. Şi mi-a zis că trebuie să începem reeducarea vestibulară.

REEDUCAREA VESTIBULARĂ

Pe lângă faptul că trebuia să iau în continuare, pentru minimum 3-5 săptămâni, acele pastile care îmi făceau rău, trebuie să mai fac şi exerciţii de recuperare. Lumea mea devenea din ce în ce mai neagră. De ce nu exista acea pastilă minune, care să mă scape de toate problemele, de toate ameţelile? Afectarea pe plan psiholog a fost majoră. Şi asta pentru că eu nu am fost niciodată atât de mult timp bolnavă. Şi nici să stau în medical cu lunile. Şi dacă aveam vreo durere (cel mai frecvent – durere de cap), luam imediat o pastilă şi ştiam că o să-mi treacă. Dar uite că acum pastilele nu făceau toată treaba. Pastilele nu erau de ajuns. Când a trebuit să fac eu în locul lor, a devenit complicat.

Mi-a luat cam o săptămână să înţeleg că reeducarea vestibulară va fi benefică. Şi asta pentru că la început şedinţele de terapie erau foarte grele şi îmi dădeau puternice stări de ameţeală şi disconfort pe parcursul întregii zile. Mergeam dimineaţa la Clinica Urechii, unde împreună cu dna terapeut Amalia, făceam câte o şedinţă de reeducare. Practic mă urcam pe o platformă care arăta ca un cântar electronic mai mare (posturograful Synapsis), şi cu ajutorul corpului şi a mişcărilor trebuia să fac diverse joculeţe proiectate în faţa mea pe un perete. Am avut de făcut 10 astfel de şedinţe (una durează între 30 şi 50 minute), şi apoi urma să mă prezint iar la dna Ilie, care să decidă dacă mai am nevoie sau nu de alte şedinţe suplimentare.

Această reeducare urma să mă ajute cu problema vertijului și a echilibrului. Principiul se adresează celor trei mari sisteme răspunzătoare echilibrului: proprioceptiv, vizual, vestibular. Obiectivul principal este de a recupera posibilităţile statice și dinamice echilibrării, până a se reda autonomia cvasinormală, tratând vertijul în cauză și efectele sale. Reeducarea este practic un proces de învăţare, compensare şi /sau substituţie senzorială, ce are la bază utilizarea resurselor multisenzoriale- vederea, propriocepţia, sau cealaltă ureche- în cazul unor afecţiuni periferice – o ureche internă afectată, precum şi compensare central-corticalaă şi cerebeloasă. Mai multe puteţi citi AICI.

CUM A EVOLUAT STAREA MEA DUPĂ CELE 10 ŞEDINŢE DE TERAPIE

Pe la jumătatea lunii februarie am terminat cele 10 şedinţe de reeducare vestibulară. Mi-a fost greu să le fac pe primele 3-4, pentru că aşa cum ziceam şi mai sus, îmi dădeau stări foarte urâte, însă pe măsură ce avansăm, mă simţeam mai bine. Era pentru prima dată după 6 săptămâni când simţeam că ceva funcţionează. Că sunt pe un făgaş care mă va vindeca. Că am găsit soluţia problemei.

Asta credeam azi. Mâine credeam altceva. Devenisem atât de schimbătoare că nici eu nu mai ştiam ce să cred. Erau zile în care mă simţeam foarte nefericită şi îngrijorată. Nopţi în care nu dormeam sau mai rău, mă trezeam la ora 3 fix. Ora la care a apărut pentru prima dată vertijul. Apoi mă trezeam constant la 5 dimineaţa şi nu mai reuşeam să adorm din cauza hiperactivităţii mentale – gânduri peste gânduri ce mă sufocau efectiv. Când Marius nu a mai putut sta acasă cu mine (nu puteam lipsi amândoi de la birou cu lunile), au venit ba mama, ba sora mea să aibă grijă de mine. Mi-am creat aşadar acele persoane de siguranţă (Marius, mama, sora), iar dacă ele lipseau, nu puteam sta singură în casă. Mă panicam şi refuzam să rămân singură.

Nici statul acasă în pat timp de aproape 2 luni să nu credeţi că e ceva de vis. În primul rând îţi pierzi orice condiţie fizică, orice tonus. Încep să te doară toate alea: picioarele, umerii, SPATELE (de la cât stai întins în pat), braţele, oboseşti şi dacă faci 10 paşi. Reamintesc că orice mişcare a capului îmi dădea o stare de ameţeală, de aceea dna Madalina Ilie mi-a interzis orice activitate fizică majoră (alergat, mers la sală – de parcă aş fi şi putut să fac vreuna din astea) şi mi-a recomandat să mă mişc atât cât îmi permite corpul. Atunci am căpătat porecla de Roboţel cu care încă mă mai “alintă” Marius şi acum.

Revenind la starea de după cele 10 şedinţe, da, am văzut o îmbunătăţire, însă ameţelile erau tot acolo. La sfârşitul şedinţelor, dna Ilie mi-a făcut iar un test Video Head Impulse la care a reieşit faptul că de la procentul de 37% funcţionalitate, ajunsesem la 84%. În doar 2 săptămâni. Mi s-a spus atunci că e un progres extraordinar şi că am recuperat foarte rapid. Însă pentru mine nu a fost de ajuns. Aproape că mă rugam să îmi spună că mai am nevoie de alte şedinţe de reeducare, ca să pot explica de ce încă mai am ameţeli. Ceva nu se pupa în toată povestea asta. Testele ieşeau bine, dar eu nu eram bine. Atunci dna Ilie mi-a recomandat să încep să merg la un psiholog. I-am spus că în continuare mi-e frică să stau singură în casă, că dimineaţa când mă trezesc şi sunt singură, mă apucă panica. S-a pus pentru prima dată problema unui blocaj emoţional.

You needed to learn it so I took you through it.

PARTEA 4 – ŞI AŞA AM AJUNS LA PSIHOLOG

Şi nu, nu mai este de mult o ruşine să mergi la psiholog. Ba este chiar o necesitate în zilele noastre. Zile în care stresul cotidian te afectează fără ca măcar să realizezi. Prima dată când am păşit în cabinetului psihologului, m-a întrebat dacă am suferit vreun accident sau vreo operaţie. Pentru că nu mişcam capul şi nici gâtul aproape deloc. Începusem să prind frică şi de mişcarea asta pentru că ştiam eu că îmi va da o stare de ameţeală. Şi de asta fugeam de ea. Îmi setasem eu în subconştient că voi ameţi şi aşa era. Eu îi dădeam comandă creierului meu ce să facă şi el executa negreşit. La fel se întâmpla şi cu atacurile de panică când venea noaptea. Ştiam că o să-mi fie rău (în subconştient), iar creierul activa acea frică a mea. Şi aşa ajungea să-mi fie rău, aproape seară de seară. Eu singură dădeam comanda, însă nu-mi dădeam seama.

PESIMISMUL LA ROMÂNI

Suntem educaţi, încă de mici, să punem răul în faţă. Să fim precauţi, cu băgare de seamă întotdeauna, să nu cumva să ne trezim că ne facem iluzii şi apoi suntem dezamăgiţi. Răul e un rău necesar. Rău cu rău, dar mai rău e fără rău. Şi câte alte expresii de genul nu există! Mă întreb când am ajuns să ne fie atât de frică. Uneori, când adresez întrebarea asta cu voce tare în contexte mai mult sau mai puțin publice aud, invariabil, aceleași replici. “Dar tu nu vezi câte nenorociri se întâmplă? Mor oameni de cancer, e război la doi pași de noi, economia e la pământ, sistemul de învățământ și medical la fel, politicienii noștri fac ture prin pușcărie și dăm 20 de milioane de euro pe un km de autostradă. Ce atâtea motive de optimism și bucurie? Ce șanse au copiii noștri? Cum altfel decât pregătindu-te pentru tot ce e mai rău ai putea avea vreo șansă să răzbești?”

Astea sunt credinţele în care noi am crescut şi în care, mulţi dintre noi din păcate, îşi vor educa şi copiii. Optimismul e atât de rar întâlnit, încât atunci când vezi un om care zâmbeşte zilnic şi se bucură de fiecare lucru mărunt, ai impresia că a câştigat la Loto. Nu accepţi că ar putea fi aşa şi fără să aibă un motiv bine întemeiat. Nu există. Optimismul se învaţă! A fi optimist este o alegere. Transformând treptat modul eronat de a gândi, înlocuind teama şi lipsa curajului cu îndrăzneala şi încrederea, emanăm energii benefice cultivând percepţia constructivă, ştiind că eşecul este doar o lecţie de viaţă care ne arată că drumul ales a fost cel nepotrivit. Nimic mai mult. În acest mod ajungem la plăcuta alegere de a fi optimişti.

You needed to learn it so I took you through it.

Contează mult să rezonezi cu psihologul tău. Altfel mergi degeaba. Şi mai contează foarte mult să accepţi. Eu nu am acceptat situaţia în care am fost pusă. Mă întrebam zilnic de ce eu? “Ce am făcut greşit de merit să trec prin asta?” Nu am putut să îmbrăţişez ideea că sunt bolnavă, nu i-am permis corpului să se simtă aşa. “Pentru că eu nu mă îmbolnăvesc”, îmi repetam întruna. “Am doar 27 ani, cum să stau în medical atâtea săptămâni şi cum să nu pot să-mi ţin echilibrul?” Ce naivă am fost!

Era aproape de finalul lunii februarie când am început să merg la psiholog. Şi încă mai merg şi acum. A fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat în tot acest proces de recuperare. Terapia psihologică m-a învăţat în primul rând cum să trec printr-un atac de panică fără să-mi pierd minţile, fără să mai simt acea frică de moarte iminentă. Am învăţat exerciţii de respiraţie şi de ancorare în momentul prezent, pentru a nu mai permite gândurilor negative să mă afecteze la fel de mult. În luna martie mi-am descărcat vreo 4 aplicaţii de meditaţie pe telefon. De atunci am început să practic mindfulness şi încerc să fac măcar un exerciţiu de meditaţie o dată pe zi.

Tot în luna martie am început să citesc mai mult şi să mă documentez. Mi-am cumpărat vreo 3-4 cărţi despre puterea prezentului, despre legea atracţiei şi despre cum să lucrezi cu subconştientul tău, nu împotriva lui. În luna martie am avut ultimul atac de panică (până în prezent). În luna martie m-am reîntors la birou pentru că simţeam că o iau razna acasă. Chiar dacă activităţile mele erau limitate (la început stăteam doar câteva ore), îmi făcea foarte bine să fiu din nou în mijlocul oamenilor, nu acasă, singură, să-mi plâng de milă. În luna martie mi-am luat inima în dinţi şi am ieşit în oraş, nu ca să merg la psiholog sau la clinică, ci să iau masa în oraş, împreună cu nişte prieteni. Contează foarte mult ca reintegrarea înapoi în societate să se facă cât mai rapid. Nu am realizat cât de mult m-am exilat singură până când n-am făcut un atac de panică văzându-mă într-un restaurant plin ochi de oameni (agorafobia). Tot din luna martie am început să merg foarte des la biserică şi să mă rog, zilnic, pentru sănătatea mea şi a familiei mele.

Nu am mai făcut alte şedinţe de reeducare vestibulară în afară de cele 10 amintite mai sus. Şi am reuşit să renunţ la Betaserc fără ca să experimentez un alt episod de vertij. Dacă veţi căuta pe forumuri informaţii despre acest medicament, veţi vedea că sunt oameni care iau de ani buni şi au ajuns dependenţi de Betaserc. Acest inhibator face mai mult rău decât bine pe termen lung, aşadar dna dr. Madalina Ilie a decis că e momentul să renunţ la această pastilă (la începutul lunii martie când luasem deja timp de 2 luni). Nu vă gândiţi că faptul că am eliminat-o nu a avut niciun efect asupra stării mele. Fără acest adjuvant, comenzile transmise de urechile interne au au fost iar în “dezacord”, şi a durat cam 2-3 săptămâni până ce efectul pastilei a dispărut complet din corpul meu. Uneori am zile în care simt că merg în gropi, că pământul nu e plat şi că am impresia că o să calc greşit. Da, acest dezechilibru încă îl resimt şi în ziua de azi atunci când merg sau când îmi mişc capul mai rapid.

Au fost foarte multe stări noi, pe care le-am experiementat pentru prima dată în această perioadă. Eu, care mă bucuram foarte mult de momentele de solitudine, am ajuns să îmi fie frică să fiu singură în casă. Eu care nu înţelegeam când sora mea îmi spunea că are un atac de panică, să ajung să fac minimum unul pe zi. Avem tendința să luptăm, să opunem rezistență ori de câte ori ni se întâmplă ceva rău sau neașteptat, ceva negativ, mai ales legat de sănătate. “Ah, eu lupt, lupt împotriva bolii, eu trebuie să lupt, ce, e mai tare ea ca mine?” De fapt, secretul nu este să lupți, să te îndârjești, să o gonești din viața ta, ci trebuie să o accepți. Mersul la psiholog mi-a evidenţiat multe credinţe creionate în anii copilăriei sau adolescenţei care mi-au ghidat viaţa de adult. Şi nu neapărat în sensul bun. Dar cel mai important e că am ajuns la cauza problemei: somatizarea.

PARTEA 5 – EMOŢIILE REPRIMATE ŞI INFLUENŢA LOR ÎN DECLANŞAREA BOLILOR FIZICE

Dacă e ceva ce am învăţat citind atât de mult în ultima perioadă este că orice boală este rezultatul, în plan fizic, a unor gânduri, emoţii, credinţe, care ne-au marcat la un moment dat sau de-a lungul anilor. Întotdeauna bolile apar în câmpul energetic al omului cu mulţi ani înainte ca ele să se manifeste în câmpul fizic. Organismul trebuie să blocheze programele distructive ce au pătruns în câmpul omului. Prin gândurile, dorinţele şi obiceiurile noastre inducem sănătate sau boală în corpul fizic. Boala nu trebuie considerată ca o pedeapsă sau o nedreptate. Ea este cel mai drept act din existenţa noastră, pentru că a fost generată de comportamentul nostru mental şi afectiv. Prin gând omul se îmbolnăveşte şi tot prin gând el se vindecă. Orice boală porneşte din minte.

În timp ce emoţiile pozitive ne conferă o stare de spirit bună, ne umplu de energie şi ne ajută să ne destindem, emoţiile negative ne conduc către stări tensionate, dând naştere la o serie de reacţii fizice neplăcute (palpitaţii, transpiraţii, tremurat, greaţă, etc). Deseori le interpretăm drept senzaţii de durere de cap, furnicături în picioare, pumn în stomac, inimă în gât, gheară în piept. În momentul în care emoţiile negative depăşesc numărul emoţiilor pozitive şi se repetă pe o perioadă îndelungată de timp, corpul va resimţi constant reacţiile fizice negative specifice acestor stări.

În aceste cazuri, starea de bine va fi afectată, iar organismul va exprima dezechilibrul dintre corp şi minte, somatizând trăirile şi dezvoltând unele afecţiuni. Iniţial, acestea vor îmbrăca forma unor tensiuni, a unei agitaţii sau oboseli fizice accentuate. Dar dacă sursa nu este înlăturată, aceste dezechilibre vor induce boli organice. Afecţiunile declanşate de starea noastră psihică poartă denumirea de boli psihosomatice şi afectează în egală măsură atât corpul, cât şi mintea.

Somatizările reprezintă de fapt modul prin care corpul nostru trage semnalul de alarmă şi ne transmite mesajul că undeva există un conflict puternic (interior sau exterior). Acesta poate fi reprezentat de situaţii neîncheiate, răni încă deschise, pierderi, sau orice fel de dezechilibre căruia psihicul nu îi mai poate face faţă. Cu toate că, în cele mai multe cazuri, investigaţiile medicale nu au identificat o cauză fiziologică, noi continuăm să ne concentrăm pe simptome şi efecte. Astfel, încercăm să le tratăm, în loc să căutăm cauza psihologică responsabilă pentru declanşarea bolii psihosomatice. Însă tot ce vom reuşi să facem va fi să menţinem stările fizice sau chiar să le agravăm pentru că, în cazul acestor boli, simptomele pot fi ameliorate doar atât timp cât reuşim să restabilim echilibrul emoţional.

You needed to learn it so I took you through it.

Există cinci emoţii principale, foarte dăunătoare pentru organismul nostru, care la un moment dat se pot transforma în boli fizice: frica, neiertarea, furia, nesiguranţa, ruşinea.

Frica – o îngrijorare simțită în legătură cu un pericol real sau imaginar. „Persoanele care simt frică sunt tensionate, lipsite de curaj, deoarece simt vulnerabilitate interioară, sunt focalizate mai degrabă pe așteptările celorlalți decât pe ale lor, simt că nu se pot baza aproape pe nimeni și nimic. Frica neprelucrată se manifestă la nivelul stomacului și al rinichilor, zona lombară, uneori și la nivelul gâtului dacă are legătură cu ceva ce vrem să spunem pentru că este important“, consideră psihologii.

Neiertarea – apare ca o incapacitate de a merge mai departe, de a înțelege că oamenii sunt supuși „greșelii“. Persoanele care nu îi iartă pe cei care le-au făcut rău au în minte faptul că, dacă îi iartă, este ca și cum le-ar accepta și încuraja comportamentul defectuos sau că răul produs nu se mai poate repara. Nu este vorba nici de acceptarea comportamentului, nici de încurajarea lui, ci de liniștea interioară personală, care decurge din eliberarea minții de imaginea “răufăcătorului”, de atenția acordată propriei sănătăți și de direcționarea minții către căutarea de soluții. Uneori da, un rău produs nu se mai poate repara concret pentru că nu putem da timpul înapoi, dar putem învăța să ne bucurăm de viață în continuare făcând lucruri noi. Neiertarea slăbeşte sistemul imunitar şi aduce boala în general în întregul organism și, în mod particular, partea afectată este inima.

Furia – o încărcare emoțională spontană izvorâtă adesea dintr-un sentiment de neputință de a mai schimba ceva sau de a accepta o situație de viață. „Persoana furioasă se simte invadată de ceva sau cineva, se opune la anumite constrângeri venite de la o persoană sau situație, uneori se agață cu disperare de propriile convingeri, gândurile se amestecă, devin confuze. Atunci când descărcarea emoțională este reprimată sau exagerată, furia se manifestă adesea în planul fizic la nivelul ficatului, în special dacă are legătură cu critica celorlalți, deoarece acest organ are rolul de a neutraliza. Se mai poate manifesta la nivelul capului, cefei și picioarelor dacă are legătură cu neacceptarea, la nivelul stomacului dacă are legătură cu neputința, la nivelul spatelui – dacă are legătură cu lipsa de flexibilitate sau poate declanșa chiar infecții în corp“, consideră psihologul Laura Maria Cojocaru.

Nesiguranța – apare atunci când ne lipsesc certitudinile – reale sau imaginare – sau când ne pierdem încrederea în capacitățile noastre. „Persoanele nesigure – cu încredere scăzută în sine – pun totul sub semnul întrebării, rămân în tipare vechi de comportament și gândire, pentru că au fost “testate” de alții, au o capacitate scăzută de discernământ și caută confirmări de la ceilalți pentru fiecare pas pe care-l fac. Nesiguranța se manifestă în planul fizic la nivelul stomacului, genunchilor, gleznelor, coloanei vertebrale, umerilor, gâtului – dacă este legată de credința că ar putea spune “prostii”, adaugă specialista.

Rușinea – declanșată de credința legată că părerea celorlalți este decisivă pentru a fi validat ca om în toate aspectele vieții. „Cei care trăiesc sentimente de rușine simt că ceilalți îi judecă și că nu sunt suficient de buni, puternici, inteligenți, informați, etc. Prin această atitudine ei pun pur și simplu puterea lor interioară în mâinile celorlalți. Rușinea afectează pielea, stomacul, picioarele sau coloana vertebrală”.

Psihoterapeuții consideră că, atunci când boala decide să se manifeste în corpul nostru ca un avertisment pentru a schimba modul de gândire, cel mai sigur și util lucru pe termen lung este să mergem pe firul timpului pentru a schimba percepția și emoția din acel moment care a declanșat boala. Una dintre cele mai eficiente metode de a descărca emoţiile este lucrul cu linia timpului propus de programarea neurolingvistică, procedeu denumit Timeline Therapy.

PARTEA 6 – MEDICINĂ ALTERNATIVĂ AI ÎNCERCAT?

Eram la birou când, nu mai ştiu de la ce subiect s-a pornit discuţia, dar am început să vorbesc cu colegele din birou despre terapii complementare şi medicină alternativă. Dacă sunteţi aici şi citiţi aceste rânduri, vreau să vă mulţumesc, pe această cale, pentru tot sprijinul acordat în această perioadă de recuperare, pentru toate gândurile bune transmise când eram acasă şi pentru toată înţelegerea de care aţi dat dovadă în aceste luni. Am legat prietenii foarte puternice cu voi, şi vă mulţumesc că aţi fost foarte atente şi mi-aţi arătat cât de mult mă iubiţi, lucru pe care poate nu îl conştientizăm înainte.

De la această discuţie s-a născut înăuntrul meu dorinţa, sau mai bine zis, nevoie de cunoaştere. Aşa că am început să mă documentez despre medicina alternativă şi terapiile complementare. Am citit despre terapiile Bowen, Bach, Oxigenoterapie, Yoga, Osteopatie, CranioSacral, Eliberare Somatoemotionala, Biorezonanţă, Scenar, Autovindecare, etc. Am citit şi răscolit internetul în lung şi lat. Şi am decis să încerc şi asta. Am ajuns la Clinica Eliade, unde mi-am făcut prima programare la osteopatie.

Apoi am fost şi la o şedinţă de terapie craniosacrală. Şi la o şedinţă de terapie florală Bach. Şi săptămâna viitoare urmează să merg la biorezonanţă. Şi da, simt că mă ajută într-un fel. Sunt mai calmă, mai liniştită, nu mă mai sperii atât de uşor ca înainte. Am învăţat să controlez stările de panică şi de anxietate. Nu, n-au dispărut de tot, însă sunt mai rare şi mai puţin puternice. Nici ameţelile n-au dispărut de tot, dar acum nu mă mai stresez la fel ca înainte. Înţeleg că e nevoie de TIMP pentru vindecare. Şi cel mai important, e nevoie de RĂBDARE. Asta a fost lecţia mea din toată experienţa asta: să învăţ să am răbdare, să învăţ că nu pot avea controlul asupra tuturor lucrurilor din viaţa mea, să învăţ că nu întotdeauna lucrurile se întâmpla CUM vreau eu şi CÂND vreau eu.

You needed to learn it so I took you through it.

PARTEA 7 – UNDE SUNT ACUM?

Pe drumul cunoaşterii şi al autocunoaşterii. Mă descopăr pe mine, în situaţii de criză, şi la început m-am urât pentru cum eram. Nu i-am permis corpului niciun derapaj, nicio abatere. Şi aici am greşit cel mai tare. Neacceptarea situaţiei a fost cea mai mare piedică pentru mine. Asta m-a tras de multe ori înapoi şi sunt convinsă că dacă ştiam să fac asta mai devreme, acum puteam fi vindecată complet. Însă nu mă mai învinovăţesc, am făcut-o destul. Astăzi, la 3 luni de la momentul de cotitură al vieţii mele, simt că mai am mult de lucru. Sunt conştientă că mai am multe de învăţat şi de descoperit, însă sper să le fac cu şi mai multă răbdare decât până acum.

Ce s-a întâmplat de fapt în viața mea? Ce anume a declanșat acest dezechilibru? A fost nevoie de timp pentru a-mi accesa interiorul sufletesc, pentru a identifica emoțiile, sentimentele și acțiunile care ar fi putut duce la apariția bolii. Orice boală sau afecțiune ne oferă de fapt posibilitatea de a crește gradul de conștientizare. Numai că mi-a luat ceva să înţeleg asta. Terapia psihologică m-a ajutat să merg pe firul emoţiilor şi să înţeleg ce alegeri am făcut în trecut, care mi-au influenţat viitorul.

Am fost mulţi ani în dezacord cu mine. Nu mă mai iubeam, nu îmi mai iubeam corpul în primul rând. Mă acuzam constant că m-am îngrăşat şi, deşi ştiam că pot schimba acest lucru, nu reuşeam să o fac pentru că nu am fost niciodată cu adevărat consecventă. Eu nu mai eram în armonie cu mine. Eu îmi neglijam diverse nevoi pe care le aveam. Universul meu devenise doar muncă şi acasă. Fără pic de viaţă socială. Eram veşnic obosită şi voiam să dorm ca să fiu aptă pentru a doua zi de muncă, nu să ies în oraş cu prietenii. Am pierdut persoane dragi şi nu a ştiut cum să gestionez emoţiile şi stările rezultate în urma acestui fapt. Am ales să îngrop totul şi să nu mai ştiu nimic din ce mi-ar putea face rău. Şi peste un an jumate, a explodat totul înăuntrul meu.

Mi-a luat ceva timp să înţeleg că acceptând toate lucrurile aparent negative care mi s-au întâmplat, am ajuns să realizez că ele sunt de fapt un mare bine, sub o formă sau alta, sau care duc către un mare bine. Chiar dacă la început nu gândeam aşa.

Am renunţat la fumat, chiar din data de 10 ianuarie şi de atunci, mulţumesc lui Dumnezeu, nu am mai simţit nevoia să mă mai reapuc. Am renunţat şi la cafea, chiar dacă nu era neapărat un lucru rău asta. Doar că nu am mai putut tolera mirosul la început. Mă deranja foarte rău. Acum nu mă mai deranjează, dar nici nu mai simt nevoia de a bea cafea. Beau în schimb multe ceaiuri, în special seara, când îmi fac ceai de valeriană, pentru că mă ajută să dorm mai bine, sau cel puţin asta îmi spun eu. Am slăbit în total aproape 8 kg în aceste 3 luni. În continuare unele mişcări îmi sunt limitate, dorm într-o singură poziţie, nu mă pot apleca cu capul în jos şi nu pot merge repede. A fost nevoie să trec prin această experienţă ca să învăţ virtutea răbdării şi mai mult decât atât, să învăţ că lucrurile nu se întâmplă CÂND vreau eu şi CUM vreau eu întotdeauna. Am învăţat să fiu mai empatică cu cei din jurul meu, pentru că abia acum am realizat ce înseamnă să treci printr-un atac de panică. Am aflat pe pielea mea, cum e să umbli prin spitale, pe la zeci de specialişti, dar care să nu te poată ajuta cu un diagnostic concret. Şi mai şi alte sunt lucruri pe care le-am experimentat şi care m-au făcut să mă schimb.

Important e că am ajuns să realizez toate astea. Din negura primelor săptămâni de boală, încep, timid, să văd o scânteie la capătul procesului de recuperare. Nu ştiu când voi reuşi să o ating, dar nici nu mă mai grăbesc. Mi-am dorit mult timp să trosnesc din degete şi să dispară toată suferinţa, aşa cum a şi venit în viaţa mea. Realizez că nu se poate. Gândurile te pot afecta doar dacă tu le permiți să te afecteze. Este esențial să nu îți investești energia luptându-te cu acele gânduri sau acele lucruri care nu îți plac la tine. Tot ale tale sunt, poate ți-au și servit la un moment dat. Nu trebuie să renunți la ele, ci trebuie să renunți la a fi atașat de ele, la a fi controlat de ele. Trebuie să le evaluezi: te duc acolo unde vrei să ajungi, te duc la ceea ce vrei să devii? Reflectează la asta puțin.

MULŢUMIRI

Nu aş fi putut fi astăzi pe acest drum al recuperării fără sprijinul familiei mele şi al apropiaţilor. M-au susţinut, m-au înţeles (cu toate schimbările de dispoziţie şi toanele de om bolnav pe care le-am avut de-a lungul timpului), m-au ascultat când mă plângeam şi m-au ridicat când eram cu moralul la pământ. Mulţumiri prietenilor mei care mă sunau să vadă cum mă mai simt şi care m-au vizitat cât am stat acasă. Mulţumiri colegilor mei care se interesau săptămânal, unii dintre ei chiar zilnic, de starea mea de sănătate. Mulţumiri doamnei dr. Onu, doamnei dr. Ilie şi psihoterapeutei mele de la Clinica Oana Nicolau. Când treci prin asemenea încercări în viaţă, este foarte important să ai pe cineva alături. Iar eu sunt o norocoasă, că i-am avut pe ei, toţi. Sunt oameni care suferă zilnic în spitale, fără să fie vizitaţi de cei dragi, sau care nu mai au pe nimeni pe lumea asta şi îndură toată suferinţa singuri. Ei sunt adevăraţii eroi. Vă mulţumesc!

Sper ca mesajul meu să ajungă la cei ce au nevoie, cei ce caută pe net despre afecţiuni asemănătoare, cei ce sunt disperaţi să găsească răspunsuri pentru stările prin care trec, cei ce se luptă cu sistemul de sănătate din România, cei ce cred că nu mai există speranţă. Cei obosiţi şi mâhniţi, cei singuri şi neajutoraţi. Nu sunteţi singuri, Dumnezeu veghează asupra tuturor! Cu toţii suntem copiii Domnului. Rugaţi-vă neîncetat!

You needed to learn it so I took you through it.

Notă: Nu luaţi medicamentele menţionate de mine în acest articol, chiar dacă prezentaţi aceleaşi simptome ca şi mine. Consultaţi medici specialişti. Doar ei sunt în măsură să prescrie aceste medicamente. Unele dintre ele pot provoca dependenţă, aşa cum am menţionat mai sus.

“Dacă îţi doreşti o viaţă fericită, va trebui să emiţi în permanenţă gânduri fericite. Mai devreme sau mai târziu, toate cuvintele pe care le rostim sau pe care le gândim ajung să ne influenţeze viaţa.” (Louise Hay)